Eu casa am umplut-o cu lumină
Eu casa am umplut-o cu lumină
aşa cum umpli c-un căuş un râu;
să ne albim de pulberea de tină
cum dropia-n seminţele de grâu.
Am alungat şi umbrele-nserării
ce se lungeau diforme prin pereţi
ne furişăm la marginea uitării
ca fluturii în preajma lămpii – beţi.
A fost o zi, o zi cu lună plină
de vorbele căzute dintr-un vers;
păşeam stingheră-n raiul de nevină
am ezitat, apoi cuvântu-am şters.
Cuvântu-acela magic, cu aldină,
din casa scufundată-n lună plină.
E un temei de rugă aşteptarea
E un temei de rugă aşteptarea
mijită între pleoapele de lut
şi pâinea înmuiată-n vin şi sarea
ne primenesc sărutul ne-nceput.
Deşi potirul alb e pe sfârşite
şi vinul vieţii-n amforă dospit
tu gustă-l cu smerenie, iubite,
cu gesturi simple astăzi, ca-ntr-un rit.
Pe crestele albite de omături
răsare blândă, tainica Selene
şi stelele uimite dau în lături
alunecând pe tâmplă şi pe gene.
Tu scrii îngenuncheat la lumânarea
şi-i un temei de rugă aşteptarea…
De când te-aştept au înflorit magnolii
De când te-aştept au înflorit magnolii;
cireşii timpurii au înflorit.
Am lepădat veşminte şi orgolii
când frunzele s-au prins într-un horit.
De când aştept şi versu-ţi psihedelic
l-am recitit şi-l ştiu pe dinafară.
Îmi susură-n ureche glas angelic
şi susurul se-ntinde cât o ţară.
Se prăbuşesc în el tăceri de-o viaţă
ca pietre rezonând într-o fântână
şi când mă spăl cu versul tău pe faţă
eu capăt imediat puteri de zână.
De când te-aştept în infinimea colii
iubite, parcă înfloresc magnolii…
Prietene-aşteptările sunt demne
Prietene-aşteptările sunt demne
dar merită răsplata însutit:
rămâne-vor mirările solemne
că n-ai iubit de-ajuns, că n-am iubit.
Se face seară-n iarbă şi în gânduri;
din nou tresare steaua la apus.
Îmi arginteşte luna albe rânduri
şi firul vieţii deapănă pe fus.
Din ce vorbesc, rămâne-va uitarea
şi se aşterne praful în cuvânt.
Pe ochii-ntredeschişi mijeşte zarea
şi-un zvon de ducă-i în ecoul frânt.
Prietene, aşteptările sunt demne.
iubirea noastră scrijelă desemne…
Un suflet jinduit de armonie
Un suflet jinduit de armonie
în căutarea altui suflet sfânt
ar fi în stare, dând pe veresie
să-şi vândă chiar şi palma de pământ.
Predestinat să se desfacă-n soare
el caută lumina în răscruci
ca floarea tresărind la prima boare
ca vântul spulberând un cuib de cuci.
Revarsă, tu, un strop de armonie
măcar o dată, vino în amurg,
şi adu-mi un potir cu apă vie
să stingi în ea lumina-n care curg.
Aştept de-o viaţă-ntreagă să mă-mbie
un suflet jinduit de armonie…
Voi sta-n sărut ca pe-un peron de gară
Voi sta-n sărut ca pe-un peron de gară
batista fluturând ca o chemare
va fi o-mbrăţişare dulce-amară
că-i trenul vieţii gata de plecare…
Şi dacă aţipi-voi, Cunegundă,
pe gura ta fierbinte, răcoroasă,
nu mă trezi, mai lasă-mă-o secundfă
să-i simt aroma crudă şi mustoasă…
E-o-ntoarcere în orice despărţire
şi-am să te-aştept cu chipul tău pe pernă,
să prelungim minutul de iubire
iar contopirea va părea eternă.
La ceasul când şi iarba se-nfioară
voi sta-n sărut ca pe-un peron de gară…
E-un adevăr, şi cine-ar recunoaşte?
E-un adevăr, şi cine-ar recunoaşte?
Şi-un inefabil ce se lasă prins:
Te port în mine ca şi cum te-aş naşte
şi te-aş zvârli din nou în Necuprins…
Femeie-n trup, fecioară în cuvinte
nimic nu-mi pare-a fi cu neputinţă:
te zămislesc necontenit în minte
ca pe-o ofrandă-adusă cu priinţă…
Pe urma întâmplării-ntr-o pădure
printre copaci de silex eu alerg
şi aspru mă rănesc într-o secure
de nu mai pot nici urmele să şterg.
Mă recunoşti la cea dintâi privire:
Femeie-n trup, fecioară în vorbire…
A fost aşa ca mai presus de fire
A fost aşa ca mai presus de fire
chemat de dulci miresme-n joc fecund
iubite, să-mi devii alcătuire,
miracol, împlinire şi rotund.
Şi-ascunşi adânc în pântecele firii
ca-n apa amniotică a mumei
îmbrăţişaţi precum uniţi sunt mirii
noi doi să dăm însufleţire humei…
Ca naşterea cometelor în Ord
aşa născum cuvintele de nuntă.
Venind din cel îndepărtat fiord
azi nu mai sunt deloc o rece suntă.
Trezite-s toate, mai presus de fire,
într-o temeinică şi cald-alcătuire…
N-am mai urcat de-o viaţă la Cumpăna Nedeii
N-am mai urcat de-o viaţă la cumpăna Nedeii
când soarele răsare de pe la asfinţit
de-aceea azi mă caţăr pe culmile ideii
să văd cam câte vise, avea-voi de-mplinit.
Dar sunt insomniacă, şi-n peştera Nedeii
pe Obcina cea Mare, în miez de aţipire
sabinele aleargă la adăpat cu mieii.
Nelinişti dau în floare, la cea dintâi iubire.
Şi-n timp ce mă-nfioară ceremonii străbune
de lungi tăceri albastre, mi-e trupul răscolit.
Aprind fără de iască tăciune şi cărbune
şi-n ruga mea smerită, mi-e sufletul golit.
De când te-aştept pe obcini şi gândul mi-a-nflori
şi soarele răsare cam pe la asfinţit.
Dar unde este-acel numit departe?
Dar unde este-acel numit departe?
de-l caut în deşert şi nu-l găsesc?
Şi ce lumină neagră ne desparte
atunci când zările abia mijesc?
Cad flori din cer, risipă de petale
ghiocul îmi vuieşte în urechi.
Din crânguri se aude zvon de jale
şi-un gust dulceah-amar de taine vechi.
În ochi ţi se citeşte toată zarea;
la orizont se bulucesc cocori.
Uitate stepe-mbracă depărtarea
sirepe intră-ntr-un covor de nori.
Tiptil se furişează sora moarte,
dar unde este-acel numit departe
SFINTELE PAŞTE, 2011
Eu casa am umplut-o cu lumină
aşa cum umpli c-un căuş un râu;
să ne albim de pulberea de tină
cum dropia-n seminţele de grâu.
Am alungat şi umbrele-nserării
ce se lungeau diforme prin pereţi
ne furişăm la marginea uitării
ca fluturii în preajma lămpii – beţi.
A fost o zi, o zi cu lună plină
de vorbele căzute dintr-un vers;
păşeam stingheră-n raiul de nevină
am ezitat, apoi cuvântu-am şters.
Cuvântu-acela magic, cu aldină,
din casa scufundată-n lună plină.
E un temei de rugă aşteptarea
E un temei de rugă aşteptarea
mijită între pleoapele de lut
şi pâinea înmuiată-n vin şi sarea
ne primenesc sărutul ne-nceput.
Deşi potirul alb e pe sfârşite
şi vinul vieţii-n amforă dospit
tu gustă-l cu smerenie, iubite,
cu gesturi simple astăzi, ca-ntr-un rit.
Pe crestele albite de omături
răsare blândă, tainica Selene
şi stelele uimite dau în lături
alunecând pe tâmplă şi pe gene.
Tu scrii îngenuncheat la lumânarea
şi-i un temei de rugă aşteptarea…
De când te-aştept au înflorit magnolii
De când te-aştept au înflorit magnolii;
cireşii timpurii au înflorit.
Am lepădat veşminte şi orgolii
când frunzele s-au prins într-un horit.
De când aştept şi versu-ţi psihedelic
l-am recitit şi-l ştiu pe dinafară.
Îmi susură-n ureche glas angelic
şi susurul se-ntinde cât o ţară.
Se prăbuşesc în el tăceri de-o viaţă
ca pietre rezonând într-o fântână
şi când mă spăl cu versul tău pe faţă
eu capăt imediat puteri de zână.
De când te-aştept în infinimea colii
iubite, parcă înfloresc magnolii…
Prietene-aşteptările sunt demne
Prietene-aşteptările sunt demne
dar merită răsplata însutit:
rămâne-vor mirările solemne
că n-ai iubit de-ajuns, că n-am iubit.
Se face seară-n iarbă şi în gânduri;
din nou tresare steaua la apus.
Îmi arginteşte luna albe rânduri
şi firul vieţii deapănă pe fus.
Din ce vorbesc, rămâne-va uitarea
şi se aşterne praful în cuvânt.
Pe ochii-ntredeschişi mijeşte zarea
şi-un zvon de ducă-i în ecoul frânt.
Prietene, aşteptările sunt demne.
iubirea noastră scrijelă desemne…
Un suflet jinduit de armonie
Un suflet jinduit de armonie
în căutarea altui suflet sfânt
ar fi în stare, dând pe veresie
să-şi vândă chiar şi palma de pământ.
Predestinat să se desfacă-n soare
el caută lumina în răscruci
ca floarea tresărind la prima boare
ca vântul spulberând un cuib de cuci.
Revarsă, tu, un strop de armonie
măcar o dată, vino în amurg,
şi adu-mi un potir cu apă vie
să stingi în ea lumina-n care curg.
Aştept de-o viaţă-ntreagă să mă-mbie
un suflet jinduit de armonie…
Voi sta-n sărut ca pe-un peron de gară
Voi sta-n sărut ca pe-un peron de gară
batista fluturând ca o chemare
va fi o-mbrăţişare dulce-amară
că-i trenul vieţii gata de plecare…
Şi dacă aţipi-voi, Cunegundă,
pe gura ta fierbinte, răcoroasă,
nu mă trezi, mai lasă-mă-o secundfă
să-i simt aroma crudă şi mustoasă…
E-o-ntoarcere în orice despărţire
şi-am să te-aştept cu chipul tău pe pernă,
să prelungim minutul de iubire
iar contopirea va părea eternă.
La ceasul când şi iarba se-nfioară
voi sta-n sărut ca pe-un peron de gară…
E-un adevăr, şi cine-ar recunoaşte?
E-un adevăr, şi cine-ar recunoaşte?
Şi-un inefabil ce se lasă prins:
Te port în mine ca şi cum te-aş naşte
şi te-aş zvârli din nou în Necuprins…
Femeie-n trup, fecioară în cuvinte
nimic nu-mi pare-a fi cu neputinţă:
te zămislesc necontenit în minte
ca pe-o ofrandă-adusă cu priinţă…
Pe urma întâmplării-ntr-o pădure
printre copaci de silex eu alerg
şi aspru mă rănesc într-o secure
de nu mai pot nici urmele să şterg.
Mă recunoşti la cea dintâi privire:
Femeie-n trup, fecioară în vorbire…
A fost aşa ca mai presus de fire
A fost aşa ca mai presus de fire
chemat de dulci miresme-n joc fecund
iubite, să-mi devii alcătuire,
miracol, împlinire şi rotund.
Şi-ascunşi adânc în pântecele firii
ca-n apa amniotică a mumei
îmbrăţişaţi precum uniţi sunt mirii
noi doi să dăm însufleţire humei…
Ca naşterea cometelor în Ord
aşa născum cuvintele de nuntă.
Venind din cel îndepărtat fiord
azi nu mai sunt deloc o rece suntă.
Trezite-s toate, mai presus de fire,
într-o temeinică şi cald-alcătuire…
N-am mai urcat de-o viaţă la Cumpăna Nedeii
N-am mai urcat de-o viaţă la cumpăna Nedeii
când soarele răsare de pe la asfinţit
de-aceea azi mă caţăr pe culmile ideii
să văd cam câte vise, avea-voi de-mplinit.
Dar sunt insomniacă, şi-n peştera Nedeii
pe Obcina cea Mare, în miez de aţipire
sabinele aleargă la adăpat cu mieii.
Nelinişti dau în floare, la cea dintâi iubire.
Şi-n timp ce mă-nfioară ceremonii străbune
de lungi tăceri albastre, mi-e trupul răscolit.
Aprind fără de iască tăciune şi cărbune
şi-n ruga mea smerită, mi-e sufletul golit.
De când te-aştept pe obcini şi gândul mi-a-nflori
şi soarele răsare cam pe la asfinţit.
Dar unde este-acel numit departe?
Dar unde este-acel numit departe?
de-l caut în deşert şi nu-l găsesc?
Şi ce lumină neagră ne desparte
atunci când zările abia mijesc?
Cad flori din cer, risipă de petale
ghiocul îmi vuieşte în urechi.
Din crânguri se aude zvon de jale
şi-un gust dulceah-amar de taine vechi.
În ochi ţi se citeşte toată zarea;
la orizont se bulucesc cocori.
Uitate stepe-mbracă depărtarea
sirepe intră-ntr-un covor de nori.
Tiptil se furişează sora moarte,
dar unde este-acel numit departe
SFINTELE PAŞTE, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu