UN COLŢ DE PARADIS TRASAT ÎN PENIŢĂ
ACASĂ LA GRAFICIANA CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ
Nu o dată s-a spus că viaţa unui artist se confundă cu opera lui. Artistul este ceea ce lucrul mâinilor sale este. Opera îl reprezintă fidel, fie că e vorba de scrieri, de picturi, de roluri, de partituri interpretate, fiindcă el nu se poate mistifica în propria lucrare, aşa cum nu te mistifici atunci când te priveşti în oglindă. Dar, mai cu seamă, opera îţi reflectă sufletul. Lucrând, artistul îşi dă jos, una după alta măştile şi rămâne aşa cum e.
„Eu nu am biografie, am cărţi” - spunea filozoful Constantin Noica.
În alte cuvinte, opera lui este însăşi arta lui. A lui şi a celor din jur.
„Poetul – ca şi soldatul, / nu are viaţă personală./ Viaţa lui personală este praf şi pulbere” – scria şi Nichita.
Emblemă a personalităţii autorului dar şi efigie a lui, opera dă mărturie peste veac despre existenţa sa, transgresând timpul şi spaţiul şi continuându-se, virtualmente, în eternitate.
Am încercat, timid, cu emoţie vie-n obraji şi în inimă, să bat la uşa culorilor sale, într-o zi de Gustar, să aflu taina care nu se distaină, în spatele tablourilor, înrămate ori nu, din atelierul artistei plastice Constanţa Abălaşei-Donosă. Credeam că va fi uşor şi-i voi citi sufletul ca dintr-o carte.
Dar, cu cât mă afundam în sumedenia de lucrări de grafică, acuarelă, ulei, ca-ntr-o pădure fermecată, smulgându-mi mici strigăte de uimire care-mi tăiau respiraţia, atunci când întâlneam câte un peisaj ori un personaj cunoscut trasat în peniţă, cu atât îmi dădeam seama că am uitat buzunăraşul cu cenuşă de presărat pentru a găsi drumul îndărăt, spre casă. Luminişul se lăsa căutat, aşteptat, ghicit, dibuit, amuşinat, ca după rătăcirea în labirintul vegetal purtând titlul generic: viaţă.