Percepţia e alta când îl cunoşti, când intri în lumea lui şi accepţi provocarea de-a face împreună cu el un "discurs asupra metodei". Fiindcă Sergiu Lupse, tânărul regizor bistriţean, are idei precise , carteziene, cu privire la ce vrea, la ce urmăreşte să spună prin filmele lui. Şi multe să îţi arate... Idei care se modelează în prezenţa ta şi devin palapabile, materiale, asemenea imaginilor din filmele făcute până acum. Enunţurile lui “cu privire la” şi argumentele “asupra a” vorbesc despre maturitate şi decantare, despre evoluţie şi sete de autodepăşire.
I-am solicitat un interviu şi mă bucur că a acceptat să răspundă la câteva întrebări. Cartea lui de vizită, conform unei selecţii personale conţine câteva filme: Nature, Labyrith, Time Lapse, Glow si Breath.
" ... pentru mine imaginea este ceva viu, foarte maleabil, asemeni lutului…"
Sergiu Lupşe
1. Sergiu Lupse, spune-ne ceva despre tine : cum ai evoluat ca artist şi ce te-a determinat să faci film? Ce are special pentru tine “a şaptea artă”?
Totul a inceptut cu oraşul unde mi-am petrecut copilăria, Dej. Pentru mine acea perioadă a fost magică. Jocul a avut un mare impact asupra mea, probabil şi pentru că de mici obişnuiam să ne imaginăm lucruri, personaje, lumi fantastice. Pentru mine şi fratele meu, poveştile conţineau aceste lumi fantastice. De mic am fost fermecat de ele, pe vremea aceea, pe lângă câteva minute de Mihaela sau Bălănel şi Miaunel de la televizor, ascultam plăci de vinil cu poveşti. Pentru noi poveştile erau mult mai mult decât simple distracţii de o oră înainte de culcare. Era un exerciţiu excelent de imaginaţie, auzeam doar vocile actorilor şi eventualele efecte sonore, noi fiind responsabili de partea vizuală a poveştii. Ne imaginăm toate detaliile, personajele, costumele şi decoruri trăznite. Într-un fel eram creatorii propriilor noastre poveşti. Eram foarte fericit când ajungeam cu clasa să mergem la teatru de păpuşi şi vedeam imagini din poveştile pe care le ascultăm în fiecare seară. Îmi aduc aminte că încercam să imităm ceea ce vedeam la cinematograf sau la teatru, ne construiam din carton costume şi deveneam actorii din poveştile şi filmele noastre preferate. De mic am crescut în atmosfera din atelierul tatălui meu şi am fost inspirat de universul lui cromatic. Am conştientizat doar de câţiva ani, ce puternică amprentă a avut tata asupra modului cum văd şi înţeleg lumea şi arta. Eram ca şi un ucenic care fură meseria de la maestrul său. Şi cred că la fel a fost şi pentru fratele meu. Părinţii mei ne-au crescut pe amândoi cu o anume sensibilitate către vizual, către frumos, către culoare şi formă şi ne-au lăsat spaţiu ca să le putem descoperi în lumea din jurul nostru. Mai târziu filmele de la televizor sau cele pe care le vedeam la cinematograf au început să mă fascineze. Seriale poloneze ca "Norii Negri" şi "Arabella", filmele romaneşti "Mihai Viteazul" şi "Nemuritorii" ale regizorului Sergiu Nicolaescu, "Săgeata căpitanului Ion", "Toate pânzele sus", "Jandarmii" cu Luis de Funes sau “Tarzan” sunt câteva dintre cele care m-au inspirat. Am absolvit Liceul de Arte Plastice “Corneliu Baba” din Bistriţa la secţia de sculptură, cu profesorul Mircea Mocanu căruia îi mulţumesc pentru că m-a îndrumat către formă şi detaliu. Anii de liceu au fost şi anii în care am descoperit că îmi place fotografia. Grupa de colegi din care am făcut parte în cei 4 ani de liceu m-a motivat şi a dat contur ideilor mele. Lucrarea mea de diploma de la finalul liceului s-a numit chiar "GRUPA" şi e dedicată prietenilor mei, o serie de fotografii reprezentând momentele maturizării noastre ca tineri artişti. Fotografiile au fost "regizate" iar actorii din ele au fost chiar colegii mei. Facultatea am făcut-o la Cluj, oraşul meu natal, Universitatea de Arte şi Design, la secţia Foto-Video-Procesare computerizată a imaginii. În timpul facultăţii am simţit că fotografia era prea statică pentru ce îmi doream eu să fac. Aveam nevoie de mai mult dinamism şi detaliu în acelaşi timp. Am avut un exerciţiu de imagine unde prin storyboaduri, trebuia să ilustrăm ideea unui viitor film. Am folosit fotografii dintr-un proiect mai vechi, unde 2 personaje intrau într-un labirint ca prieteni, dar pe parcurs deveneau străini şi la final ajungeau chiar să se omoare unul pe celălalt ca să poată evada din labirint. Deşi colajul era făcut din fotografii, permitea o citire cursivă, cele două personaje erau parcă animate, lucru care m-a motivat să mă apropii de film. Pe parcursul anilor de studiu, am realizat mai multe scurt-metraje, mai mult sau mai puţin experimentale. Din toate am învăţat câte ceva.
Pentru a-mi finaliza studiile universitare am făcut un master la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti. Procesul facerii unui film este pentru mine ceva aditiv, ceva care se suprapune peste încercările mele anterioare şi care se îmbunătăţeşte cu fiecare încercare. Bucureştiul mi-a oferit o altă lume pe care puteam să o explorez, o altă deschidere şi din nou m-am folosit de imaginile pe care le vedeam în fiecare zi în jurul meu. Pentru lucrarea de final am realizat un film de scurt metraj ce punea în comparaţie lumea statică a societăţii care deşi vrea să meargă înainte este ţinută pe loc de corupţie, intrigi şi jocuri politice şi lumea dinamică a informaţiei la care eram toţi conectaţi. O paralelă între societatea în care trăim şi mediile virtuale care o invadează.În 2008 am avut norocul să fiu selectat împreună cu alţi 16 artişti şi curatori din Europa de Est pentru o rezidentă artistică în Statele Unite. Rezidenţa artistică este doar unul dintre proiectele culturale ale CEC Artslink din New York, o organizaţie non-profit care doreşte să creeze o punte între artiştii şi curatorii din Europa de Est şi cei din Statele Unite. Pentru mine, a fost o experienţă unică, să pot să vizitez unul dintre marile centre ale lumii moderne, să iau contact cu lumea artistică newyork-eza, colocviile purtate cu artiştii şi cu organizatorii de la Artslink mi-au îmbogăţit percepţia pe care o aveam despre artă, lume, cultura sau viaţa în general. Ca urmare a vizitei mele în State, colaborarea cu unul dintre regizorii şi scenariştii pe care i-am cunoscut acolo a venit de la sine. În 2009, tot prin Artslink am reuşit să câştigăm un proiect care îşi propunea să ofere adolescenţilor români, care nu aveau posibilităţi materiale, în cazul nostru din Sighişoara, să ia contact cu lumea filmului printr-o serie de workshopuri. Gândite şi produse de Christian Raymond, directorul pentru Educaţia filmului de la Societatea de Film din Austin, aveau ca scop, familiarizarea tinerilor cu vocabularul filmului, camera de filmat şi procesul de producţie. Rezultatul acestor workshopuri au fost mai multe scurt metraje realizate în întregime de tineri.
2. Ce motive foloseşti în filmele tale , ce te inspiră, ce subiecte preferi ?
Filmele mele sunt un pic altfel, experimentale sau nu, mie îmi place să cred că fiecare dintre ele are o poveste în spate chiar dacă din film lipsesc mijloacele de expunere corecte sau par a fi doar o suită de imagini fără nici un rost. Am primit feedback de la foarte mulţi oameni, unii care au înţeles ceva în spatele imaginilor, de la alţii propuneri de schimbări.Nu ştiu dacă le văd ca artă, pentru mine sunt bucăţi din viaţa mea, experienţe personale pe care le-am plămădit în imagini, momente prinse în timp, fotografii în mişcare, unele sunt doar exerciţii de stare sau de imagine, personajele fiind martori şi ele la povestea care se desfăşoară. În ultimii ani am început să fac şi animaţie, şi am avut norocul să pot prezenta în doi ani, două filme de scurt metraj la Anim'est, Festivalul Internaţional de animaţie din Bucureşti.Tema pe care am propus-o în cele două filme era o nouă ipostază pentru păpuşa Barbie, am imaginat o Barbie vie, cu sentimente, cu probleme în viaţă ca noi toţi. Filmele şi subiectele erau sumbre şi critica le-a indicat ca atare, pentru starea şi atmosfera pe care le ofereau. Ideea de a schimba fenomenul Barbie în altceva, a venit de la festivalul vintage organizat în fiecare an în San Francisco, "Altered Barbie" la care am participat cu cele două filmuleţe.Filmele mele au fost prezentate în ţară şi în străinătate la mai multe festivaluri.
3. Eşti un om căruia ideile îi vin uşor, sau ai nevoie de mult efort imagistic pentru a crea ceva? Cataloghezi, îţi notezi ideile, sau cum procedezi?
Ideile sunt de obicei peste tot în jurul meu în lumea în care mă mişc, dar sunt ieşite din context, rupte în bucăţi, sau cel puţin aşa le percep eu. Şi pentru că îmi vin tot timpul, am tendinţa să le uit pe cele mai multe. Aşa că le scriu. M-am apucat să le notez în carnetele din liceu şi s-au cam adunat carneţelele de atunci... Când am nevoie de idei, trebuie doar să pun alături mai multe carnete cu idei şi să aleg care dintre ele se potriveşte mai bine pentru proiectul la care lucrez. Mai nou am încercat să găsesc un numitor comun sau o anume stare care să mă captiveze în momentul în care le compilez.
4. Ce se află în "alambicul" cineastului Sergiu Lupse? Ce presupune pentru tine procesul creativ?
Procesul creativ începe de cele mai multe ori din joacă, ca să îi spun aşa, pentru că sunt curios de rezultat şi indiferent de tehnica folosită, încep să caut lucruri în care m-aş putea regăsi. De cele mai multe ori ce fac mi se pare foarte aleator, adică sunt momente când sunt conectat şi lucrurile se întâmplă aproape de la sine şi sunt alte dăţi când tot procesul de a desluşi şi interpreta ideile şi a le pune în aplicare durează foarte mult şi vine greu.
5. Cum se ajunge de la idee la produsul final? E un "joc al ielelor" facerea unui film?
Tot procesul de producţie şi post-productie mă fascinează. E o metamorfoză activă, care mă ţine tot timpul în suspans, o alegorie cu posibilităţi infinite, treci de la o etapă la alta şi îmbogăţeşti tot mai mult produsul final. Totul începe cu o idee, câteva cuvinte pe hârtie, un sinopsys, storyboard pentru majoritatea cadrelor şi, când sunt mulţumit de cum va arăta filmul, încep producţia. Pentru mine imaginea este ceva viu, foarte maleabil, asemeni lutului, ceva care permite foarte multe intervenţii pentru a ajunge la conotaţiile dorite. Lucrul cu actorii este ceva magic şi feedback-ul primit de la ei devine foarte important în timpul filmărilor. Eu simt cu totul altfel personajele sau starea în care ar trebui să fie în scena respectivă. O etapă foarte importantă pentru mine este montajul. În filmele mele folosesc mult culoarea, albul şi negrul ca elemente care pot amplifica sau diminua sensul unei secvenţe. Efectele vizuale sunt etapa mea preferată din post-productie, pentru că deşi sunt acolo, nu se observă, asta de cele mai multe ori,aplic o corecţie de culoare subtilă, fundaluri retuşate, personaje digitale, toate sunt adjustari menite să îmbogăţească filmul. Eram fermecat de efectele vizuale încă de mic, notam tot timpul la finalul unui film numele companiei care făcuse efectele, îmi doream şi eu să pot face aşa lucruri minunate. A durat câţiva ani buni, dar am învăţat să le fac şi eu. La final, sunetul şi muzica închid producţia filmului.
6. Ce proiecte ai pe termen mediu şi lung?
Îmi doresc să pot face în continuare ce îmi place. Să pot scrie şi realiză filme, să pot lucra cu oameni profesionsti, pasionaţi, care transformă o idee şi dau viaţa unui film. Să pot să inventez universuri fantastice în care să mă ascund din când în când, să îmi pot păstra copilul din mine. Am început să lucrez la un film de lung metraj…
Februarie 2011 Mirela Corina Chindea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu