duminică, 13 martie 2011

Lamento vesel pe fond depresiv

Nici tu, nici tu,
nici tu, nici tu…
Îţi dau dreptate, Hidalgo,
astăzi mă distanţez de mine,
de tine,
ca să te pot vedea mai îndeaproape,
ca să te pot atinge cu gândul,
ca să intru în marele nimeni.
****
Duh şi humă plutind peste,
Ruah, suflu adiind peste ape.
****
Intru în mine aproape,
tot mai aproape de dorul primordial,
ca-ntr-o piatră de apă stârnind
cercuri concentrice.
****
Abia azi am văzut:
O singurătate
şi în interiorul ei – altă singurătate perfectă
în interiorul căreia –
altă singurătate mezină,
suprapuse perfect,
fiecare tinzând să-şi depăşească
propriile limite.
Şi departe-n adânc,
sufletul meu răstignit
sufletul meu răstignit peste lacrimă,
pentru tine, acolo.
****
În apele dorului,
în apele  marelui nimeni
mă scufund până la fund.
****
Cu fiecare carte
cobor din viaţă în moarte.
Din acest imens Nimic,
iată, sunt şi eu părticică.
****
De poezie,
de poezie o să mor în curând,
vulpea ascunsă sub haină,
cea care-n taină
îmi cere o halcă.
Scorpia mea neîmblânzită,
scorpia care mă îmblânzeşte
singura Singurătate peste care mă simt
ca o regină.
****
Ca o regină în zdrenţe
cerşind pe la uşi un coltuc de încredere,
un coltuc de suflet…
****
Scorpia cu care o să vă plesnesc peste ochi
cum plesnea cu biciul, Atila…
****
Eu v-am iertat demult,
iertaţi-mă şi voi, nătărăilor,
prea mult v-am iubit,
prea mult v-am slujit,
mânca-v-ar Raiul lui Cleopa…
****
În definitiv nu sunteţi decât nişte cărţi de joc”
cărţile de joc ale Alicei pe Tărâmul Minunilor.
Şi tu şi tu şi tu,
şi mai ales tu….
fante de cupă şi damă de pică…
****
Aceeaşi peroraţie
azvârlită-n pustiu,
nimeni nu are timp pentru nimeni,
nici măcar pentru sine.
Timpul – cel mai scump capital,
cel care nicicând nu se cumpără,
nu se vinde,
s-a isprăvit
s-a isprăvit
tarabele sunt pustii acum
neguţătorii au plecat cu saricile goale
în alte târguri, departe,
sperând un câştig nesperat,
cine să le mai cumpere Timpul?
****
Marfă inaccesibilă…
Stai la cozi nesfîrşite
şi nici nu apuci măcar o ciozvârtă,
o cirtă de timp, o idee de timp şi de viaţă,
măcar câteva secunde
măcar câteva nanosecunde
să-ţi prelungeşti
propriul infinit iluzoriu.
O, câtă deşertăciune! Iluzia iluziilor!
****
Singură, disperarea se plimbă-n saboţi
pe caldarâmul încrederii
şi dă târcoale pe locul unde a fost amplasat
bâlciul deşertăciunilor”
(ciudată sintagmă!)
Cenuşăreasa nu-şi va găsi
niciodată condurul…
****
Iată, deşi au bani
clienţii nu se înduplecă.
Risipitori, avari,
ei azvârl în dreapta şi-n stânga
bancnotele spulberate de vânt,
călcate-n picioare…
****
La ce mai sunt bune,
de vreme ce nu poţi cumpăra
o  felie de timp
pentru tine,
pentru alţii ca tine?
****
Şi dacă o cumperi, la ce-ţi foloseşte?


N-am găsit nicăieri
nici un umăr drept reazem,
nici o tâmplă
pe care să plâng nestingherită.
****
Numai pe umărul tău, Singurătate
pot să mă bizui,
doar pe el mai pot plânge
într-un hohot de râs
agresiv şi dement
pe care nu-l mai pot stăvili
cu toate lacrimile de pe lume…
****
Mi-aţi ciuruit sufletul
nătărăilor,
cu indiferenţa, cu egoismul,
cu nesimţirea voastră proverbială,
iubiţilor mei virtuali,
iubiţilor mei inventaţi,
m-aţi nimicit cu tăcerea.
****
Şi doar vă creasem atât de frumoşi,
atât de buni, atât de curaţi,
vă inventasem şi sufletele. O, ce suflete,
de-o şchioapă!
****
V-ar trebui dioptrii pentru suflete,
orbilor! Dioptrii forte,
poate aşa o să mă zăriţi
atunci când mă fac nevăzută.
****
Rămâneţi cu bine
în găoacea voastră domestică,
la gura vetrei la care dansează
amantele voastre frenetice, dezgolite de suflet,
femei voluptoase
învăluite în purpură.
****
Rămâneţi să spargeţi seminţe-n
timpanele mele gingaşe
care ţiuie de două decenii şi jumătate
şi pe care doar Singurătatea
ştie, ca nimeni alta, să le potolească.
acufene, fosfene, tinitus,
cascade prăbuşite-n căldări naturale.
****
O, ce vuiet asuzitor are tăcerea!
Cât mai ţiuie fericită, prietena mea,
Singurătatea!
Sub oblăduirea tăcerii m-am născut
într-un ţipăt de sălbăticiune!
****
Era să-mi omor matriarha,
i-am dat lovitura de graţie,
am lapidat-o, i-am spintecat toate viscerele
cu naşterea mea tîrzie
într-o noapte friguroasă de toamnă.
****
Cu ivirea în acest spaţiu înghesuit,
vestejit, friguros, ostil, unde n-am vrut să viu,
unde nu mi-am găsit locul nicicând.
****
Aşa am alunecat la venire
pe un ţipăt de glorie,
în spasmele materne,
învingând moartea sub al cărei scut
m-am aşezat imediat
ca să mă simt ocrotită!
****
Puterea mea venea
din propria-mi slăbiciune,
din strigătul de moarte al mamei
gâlgâind de sânge.
****
Nu ştiu ce m-a înduplecat să rămân totuşi, aici.
Poate scorpia care m-a îmblânzit,
Scorpia mea, Singurătatea…care poartă numele Poesiei…
****
Lăsasem libertatea în urmă,
închisoarea aceea călduţă
rotundă, umflată precum balonul,
din care sorbeam
printr-un soi de tub lung, mişcător, moale,
catifelat la atingere
pentru închisoarea aceasta numită ironic: viaţă.
Mă jucam cu tubul acela, mi-l înfăşuram
pe grumaji, peste gât,
aşa cum mai târziu aveam să mă-nfăşor
cu propriile gânduri.
****
Mă lepăd de voi,
cum m-aş lepăda
de întunericul fără de seamăn al urâtului,
vreau să înot spre lumină
pe apa Styxului, în luntrea lui Charon,
pe apa sâmbetei mele
pe care am alunecat la venire
într-un hohot de biruinţă
drapat pe hohotul de moarte al mamei,
aproape  ucigându-mi matriarha
sub tălpile roz-bombon,  străvezii, catifelate,
vulnerabile!
****
Noroc cu Singurătatea
care mi-a fost reazem!
am pus călcâiul pe ea, aşa cum ai vrea
să striveşti sub călcîi
capul viperei, al salamandrei,
al scorpionului.
****
Noroc cu anxietatea
care m-a însoţit pretutindeni.
****
Noroc cu depresia care m-a ţinut de mână,
de umeri, de mijloc, de suflet,
să nu mă scape din vedere, din gheare…
****
Vai mie, mă întreb deseori,
ce caut aici, printre oameni?
Ce caut pe tărâmul acesta
şi unde mi-i locul
de vreme ce nu-l găsesc
nicăieri şi niciunde?
****
Singurul lucru bun
din acest lamento vesel pe fond depresiv
(Vesel pe fond nervos – zicea Ion Zimbru)
această plângere scrisă-n derivă
este că nu va fi citită de nimeni,
de nimeni, de nimeni,
nici acum, nici vreodată
fiindcă am s-o rup în mii de bucăţi,
fiindcă am s-o ard
la flacăra ochilor,
la flacăra inimii, a gândului,
a propriilor cuvinte…
****
La ce bun?
de vreme ce nătărăii
n-au ştiut să descopere perla din stridie?
****
Nătărăii pentru care
zile şi nopţi am scrijelat aceste cuvinte
de tristeţe, disperare şi ură,
direct pe inima mea
cu o aşchie de lumină?
Cu toţii au adormit
la jumătatea cuvântului,
ghiftuiţi de surâsurile fetelor de companie,
chiar înainte de a fi terminat de citit
măcar titlul.
****
Puneţi pe foc, nătărăilor,
jurnalul meu intim,
după ce voi muri,
sau chiar în timp ce-mi vor trage sufletul…
Azvârliţi în flăcări inima mea,
sufletul meu scindat
între mine şi mine.
Suflet care n-a cunoscut liniştea niciodată.
****
Plutesc fără să fi luat droguri,
ameţesc fără să fi băut alcooluri,
sunt sleită fără să fi făcut măcar dragoste,
mă clatin fără să fi fumat ierburi;
nu-mi regăsesc echilibrul.
Cine are credinţă puţină nu va putea să stea pe picioare”
scrie în Cartea Sfântă.
****
Cred, Doamne, sporeşte-mi credinţa,
ajută necredinţei mele!
Aşa zicea tatăl copilului îndrăcit,
După ce Învăţătorul i-a vindecat fiul.
****
Îmi aştept moartea
(soră bună cu singurătatea)
din clipă în clipă.
Je ne regrete rien…
****
În apele tale curgătoare
mă scald,
niciodată aceleaşi,
împletite în jurul grumazului meu
precum funiile groase de cânepă.
****
Uită-te la tine, îţi zic,
uită-te la tine
şi mă vei recunoaşte.
Uită-te la mine, îţi zic
uită-te la mine,
şi te vei recunoaşte
aşa cum stai în lumina de sine
scăldându-te
într-o perfectă abluţiune.
****
Pe fruntea mea
s-a întunecat orizontul,
aura-i neagră
nici un sfârc de lumină nu se arată
întuneric pe întuneric înghite.
****
Drugi de fier şi sârmă ghimpată
împrejmuie gândurile prizoniere
în spaţiul târziu.
Fluturi albi se rotesc pe deasupra
şi din zidul cunoaşterii răsare o floare de păpădie.
Dacă nu-i pui stavilă
deziluzia continuă.
Până când?
****
Nu vă miraţi!
Bucuria mea e tristeţea,
aşa cum spunea Cioran,
amarnică bucurie – spun eu.
O-mpart cu Singurătatea
sora mea de aici şi de dincolo.
****
Spiritul acestei tristeţi
pătrunde până la măduva sufletească,
la-ncheieturile sângelui…
****
Cea de a doua fiinţă din mine surâde
în timp ce eu plâng.
Ea e lumina cuvântului.
****
Pentru mine scrisul nu e
un exerciţiu de fericire.
Nu, eu lupt pe viaţă şi moarte cu mine,
mă zbat, mă-ncontrez
aproape fac spume la gură precum epilepticii.
Da, da, un confrate, profesor de cercuri
m-a făcut într-o zi epileptică.
Ce ironie!
****
Nu, liniştea scrisului n-o cunosc,
pacea aceea de o mie de ani
ar trebui instalată. Cine s-o facă?
****
Scrisul e o durere continuă,
o durere acută şi cronică totodată
e o stare imperioasă,
o stare de necesitate,
o stare de urgenţă,
o stare de GRAŢIE…
****
Mă ard ochii precum o dor pe Mirna,
izvoditoarea de mir din Damasc
înainte de a-i vedea pe Isus şi pe Maica Cerească.
****
Orbesc, asurzesc, ameţesc, mă-ncovoi,
e o luptă teribilă.
Toate au un sfârşit, veţi spune
de tot înţelepţi,
atunci de ce te tot chinui?
****
Pentru că n-am încotro,
pentru că altfel
n-am stare de respirare…
****
Odată, demult, am văzut o piesă de teatru
Bocet vesel pentru un fir de praf rătăcitor”
de Suto Andras.
****
Bocetul meu e vesel pe fond disperat.
e o strigare-n pustiu,
pentru toate firele de praf
din sufletul meu,
adunate-ntr-o viaţă.
****
Mi-i prăfuit sufletul de-atâta ether,
atârnă
ceva mai mult decât 0,14 grame
ori 14 carate, nici nu mai ştiu,
mi-e sufletul obosit, sastisit,
definitiv încovoiat…
****
Amintirile se strecoară tiptil
printre ruine.
Aştept să mă vindec
de maladia de tine.
****
Viaţa – o spaimă continuă
în aşteptarea
unui început absolut
fără încruntări,
fără grimase
fără urmă de rugină
pe suflet, pe oase…
****
Sângele palpită în rană,
lacrimile vorbesc de la sine…
****
Cuvânt suspendat:
nici un loc neocupat
unde poate gândul să se anine…
****
Ignoranţa,
sfânta ignoranţă
ne mănâncă de vii,
Doamne, iartă-mă!
****
Tu nu vezi că te-nvârţi
într-un spaţiu absurd?
Din cele trei păsări împăiate
două îţi sunt complice.
Pe cine crezi tu că minţi?
****
Iar ţi-ai pus masca tragică
în aşteptarea Pandorei ai cărei copii
nu mai vor să şadă
în lacră…
****
Gândul rău se întinde
pecingine pe ziduri
mâzgă a privirii lăuntrice…
****
Ceea ce e mai preţios rămâne nevăzut”
zicea Saint-Exupery.
Cu siguranţă.
Partea bună nu se vede nicicum
cu ochiul liber.
Îţi trebuie dioptrii pentru suflet.
****
Nimic nu e suficient
pentru Singurătatea mea,
nimic nu pare s-o satisfacă.
Veşnic nemulţumită.
A-mbătrânit şi ea, sărăcuţa,
a făcut riduri în jurul buzelor.
Are exact vârsta mea de acuma.
****
Eşti tovarăşa mea de drum,
însoţitoarea şi călăuza neobosită.
Mă duci de mână,
pe braţe
şi de subţiori mă porţi uneori.
Îţi merge numele de amarnică
dar tu eşti bucuria
şi mângâierea
o continuă provocare la drum,
la drumul din urmă.
****
Eşti glasul mut
de la capătul firului,
scrisoarea nescrisă dar recitită,
umbra unei amintiri de sărut
eşti eu conjugat
la diateza pasivă….
****
Singurătatea mă cere
la fel cum mă cere ţărâna
are poftă să nu mă dezlipesc de ea.
N-am încotro, mă supun
şi-o urmez pas cu pas pretutindeni.
****
Fără milă,
Singurătatea mă izbeşte cu putere de zid
şi mă lasă lată pe duşumele.
Nu-mi aruncă nici măcar o privire.
E o stratagemă de-a ei,
mă încearcă să vadă
cât mai rezist lângă dânsa.
Terapie de şoc,
asta-mi aplică,
se-ntrece cu gluma, nu se încurcă.
****
Câtă suferinţă – tot atâta Poezie
îmi porunceşte Singurătatea.
În starea de fericire
nu-mi prea iese nimic,
nici pe departe,
apă de ploaie.
Fericirea îşi e suficientă sieşi
n-are nevoie de prezenţa noastră
o stingherim noi
două singuratice,
două coţofene
bântuite de gânduri funebre,
două ciori croncănind
într-un măr înflorit,
zumzăind de albine.
****
Singurătatea mă tace, complice.
şi pe ea o calcă pe nervi
fericirea obraznică,  intempestivă
nu-i loc pentru noi trei împreună.
****
Oricum fericirea nu ar avea sorţi de izbândă.
****
Vârstele singurătăţii
aidoma vârstelor mele,
aidoma vârstelor spiritului.
****
Când sunt cu tine
alta eu sunt,
alta care mereu se substituie,
alta care încearcă mereu să mă mituie.
****
Te prefaci,
mă prefac,
până la măsluire.
Cine nu ne cunoaşte
nici nu observă
grimasele din oglindă,
doar noi două o ştim
şi Venus prefăcută-n Minervă.
****
Singurătatea mea
strujeşte aerul de legătură
dintre ea şi mine
şi de aceea mi-e bine.
****
Doar tu ştii
cum arată feţele ticăloşiei,
doar eu am gustat
din amarnica mea bucurie,
Singurătatea, care nu se împarte cu nimeni,
care nu se împarte cu nimeni…
****
Vezi, ţi-a încolţit grâul în palme.
Mustul lui devine azimă,
laptele cu miere
de frământat pâinea de jertfă.
****
Tare mi-e teamă că n-ai să mă placi,
nici pe ea, nici pe mine.
Dar cum nu pot să mă descotorosesc
ca de propria umbră,
trebuie s-o îngădui,
ca parte din lumina înviind
în sfârcul de umbră care mă defineşte.

****
Unde-ai fost până acum
de n-ai trăit?
Şi ce-ai aşteptai de te-ai lăsat
sedusă de tine însăţi?
****
Treci prin toate uşile închise
până la mine
şi nici ferestrele zăbrelite
nu-ţi sunt stavilă
prin ziduri te strecori nevăzută,
neauzită
şi te instalezi în mine confortabil
ca-ntr-un cuibar de nelinişte.
****
Aşa eşti tu,
de nelepădat,
de neînlocuit,
imperios necesară!
****
Nici nu pleci şi mi se face de tine
un dor fără saţiu…
Cum să mai suport aşteptarea?
****
Neliniştită
îmi şopteşti la ureche
poeme cu gura coclită.
Singurătate,
numai tu poţi să mă
apropii de viaţă,
de moarte.
****
Mă văd doar la lumina privirii tale,
cu timpanele sparte,
cea care nu te afli nicicând vinovată
când vii şi mă aţii.
Până atunci ne înfruptăm cu voluptate
una din mustul celeilalte
pe săturate.
****
Şi de data aceasta
mă voi ridica
cu fiecare cădere mai dreaptă,
cu fiecare nouă cădere,
cu fiecare nouă trădare,
cu fiecare nouă trudire
spre Cea de veci Înviere.
****
Nu, dragii mei,
nu sunt tristă,
sunt doar zdrobită
şi-n mii de bucăţi împrăştiată.
****
Cum să mă mai aşez în genunchi
când genunchii mi-au fost retezaţi?
Şi cum să te mai nasc
când nu mai am trup,
când mierea şi laptele milei
mi-au secătuit sânul de tot
şi-am istovit,
am istovit…
****
Dragă Singurătate,
tu faci zidurile toate să dispară
şi mă duci în locuri fără memorie…
****
Sunt una cu tine
până şi-n gând.
Degeaba te-am dat afară pe uşă
te-ai strecurat înapoi
ca o pisică.
****
Ţie îţi pun în seamă
toate dovezile mele de slăbiciune
de parcă mi-ai insufla
când anume să tac,
să vorbesc
şi când să iubesc
şi eu
cu toate puterile mă împotrivesc
mă fac mototol-rostogol
cu viscerele strânse…
****
Zidul tău se sfarmă
pe zi ce trece
tot mai mult se vede din mine de-afară,
până la bust,
până la mijloc,
până la şolduri,
genunchi şi glezne
mă despoi de marmură.
Doar nisipul rămâne
şi acela în muşuroaie mărunte
care aşteaptă un vânt
dinspre nord să se spulbere.
****
Cine să le adune boabele
să le prefire prin gâtul clepsidrei,
de vreme ce clepsidrarul
e plecat de un timp
să sufle în sticla fierbinte
să sufle în foalele clipei.
****
Moarte, Moarte,
ce iubire nebună de legat ar ieşi
din singurătăţile noastre
în vreme ce gândurile
se vor preface în cai,
alergând, alergând
pe nisipoase întinderi,
pe măsura viselor gemene?
****
Eşti o parte din mine
la fel cum Poesia
este doar  o aripă  dintr-o pasăre.
CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu