O ambasadoare a sufletului românesc. Bijuterii din zestrea amintirilor.
ELENA BUICĂ, LUMINIŞURI,carte în curs de apariţie
Tumult de lumină ieşită din adâncurile fiinţei. Bijuterii din zestrea amintirilor, toate acestea alcătuiesc noua carte a bravei românce Elena Buică, trăitoare în Canada care dovedeşte, cu fiecare nouă carte că România a rămas pentru ea, nu numai ţara natală, ţara de baştină, dar şi matricea spirituală din care, aşa cum se poate constata, nu s-a rupt niciodată.
Mărturisirile scriitoarei românce aflată în Canada, scrise acum, când se află aproape de înserarea fiinţei, au toate, o trăsătură comună: sunt cât se poate de reale şi sincere, bazate pe experienţa copleşitoare a unei vieţi pline de neprevăzut care a purtat-o pe meleaguri îndepărtate, dar care nu a constituit o piedică pentru şuvoiul năvalnic al amintirilor care au curs nestăvilit, în chip tulburător, parcă mai vii ca oricând, cu cât anii au trecut şi ea s-a statornicit la atâtea mii de kilometri depărtare. Dovadă că departele poate deveni aproape şi chiar rămâne în adânc de fiinţă.
A cincea carte de amintiri, însemnări, dialoguri cu oameni dragi, eseuri, exegeze, portrete şi întâmplări de aici sau de acolo, pe scurt – scrieri, “un tumult de trăiri” – sunt dovada peremptorie că omul îşi poartă patria în buzunarul de la piept, oriunde s-ar duce, ca pe o insignă.
Încă din cuvântul preliminar Elena Buică îşi declară crezul artistic, considerând scrisul – ca mod de a exista, ceea ce nu mai are nevoie de nici un comentariu. Scrisul ca bunăstare sufletească, ca avere spirituală, singurul belşug şi casa în care locuieşte sufletul – ce frumoase definiţii ale scrisului! Iată: “Scrisul este casa în care locuieşte sufletul meu, este timpul şi spaţiul în care călătoresc gândurile mele, este terenul pe care vieţuiesc şi pe care lupt să ridic cât mai sus măreţia sufletului şi împăcarea cu mine însămi. Este lupta de a da contur unor înţelesuri spirituale tainice pentru a le împărtăşi semenilor mei, pe scurt, este chiar raţiunea de a fi.”
Elena Buică şi-a deschis porţile sufleteşti şi a poftit în el pe toată lumea. N-a pus nici un fel de zăvoare pentru că ea nu crede în hoţi şi mişei care să-i fure averile sufleteşti. Acestea rămân tot acolo, ba sporesc, cu cât le împarţi mai multor oameni.
Temele spre care şi-a îndreptat atenţia autoarea sunt, desigur: “dragostea de frumos şi adevăr, înfrăţirea omului cu natura, dorul şi jalea, setea de viaţă brăzdată uneori de trăznetele durerii, neliniştea trăirilor scurgerii ireversibile a timpului, contorsionatele trăiri ale adaptării la noul mod de viaţă pe pământul strămutării… Scriu despre frumuseţea operelor scriitorilor noştri şi din vacanţele mele, despre frumuseţile pământului, adevărate colţuri de Rai în care Bunul Dumnezeu a revărsat minunăţiile Sale, iar mintea omenească s-a întrecut pe sine.”
Iată un univers cât se poate de generos în care accede folosind un fel de scară din cuvinte. “Cuvintele sunt pentru mine un fel de scară pe care pot urca oricât de sus, sau în viitor, pot coborî până în adâncuri, chiar şi la acelea ale sufletului nostru”.
Aşa cum am amintit, condiţia esenţială este sinceritatea, obiectivitatea, generozitatea cu care autoarea ştie să se apropie de oameni şi să le dăruiască ceea ce are mai bun în ea. Un scris genuin smuls parcă din pământurile virgine ale sufletului.
Un duh arhaic, un puternic suflu de autenticitate, o undă de romantism şi un car plan vârf de umanitate – nostalgie cât cuprinde, se degajă din toate scrierile ei, atât de minuţios alcătuite, care merg direct la inimă. Un fel de pâine spirituală, o mană inefabilă şi apă vie constituie scrisul pentru Elena Buică. Autenticitatea trăirilor sale sufleteşti un poate fi pusă la îndoială. Graţie scrisului, viaţa a dobândit alt sens, alte dimensiuni şi, fără să-şi piardă din materialitate, a devenit esenţială, inefabilă, şi-a schimbat şi traiectul, e chiar suportabilă. Textele sale, sunt, după propria mărturisire “un labirint cu infinităţi ascunse”.
Câte ceva din sensurile lui adânci se descifrează şi în cartea de faţă, lăsând însă misterul, inefabilul, să învăluie realitatea. O simbioză necesară care surprinde prin originalitate şi prin nota particulară care e – fără doar şi poate francheţea, sinceritatea, fără ascunzişuri, fără sincope. O anume uimire copilărească a cuiva care vrea să cerceteze cu de-amănuntul lumea pentru a putea participa la misterul ei, se desprinde din fiecare text, aproape la fiecare frază, domolită însă, de înţelepciunea şi iluminarea dobânită în timp şi stăpânirea de sine care o fac să nu se mai mire de nimic. Lumea există independent de voinţa noastră şi mai mult, merge înainte, indiferent de evenimente, de oameni, de fenomene. Doar Dumnezeu Măritul este singurul care poate dispune de mersul ei.
Un scris la lumina zilei, la lumina gândurilor, la flacăra inimii, la flacăra care nu se mistuie, a Cuvântului bun şi ziditor de suflete.
Prozatoarea mărturiseşte însă că scrisul a însemnat, pe lângă dăruire şi o jertfă pe măsura reuşitei. Elena Buică este conştientă de locul ei în panoplia scrierilor lumii, dar vrea, cu toate acestea, să-l păstreze. Bucuria pricinuită de zămislirea acestor pagini nu i-o poate lua însă nimeni. Fiindcă e bucuria dăruirii perfecte, a dăruirii depline, fără rezerve şi fără ascunzişuri. Un “spectacol al luminii, “o bucurie rotundă” – spune ea. În care ne primeşte şi pe noi, cititorii, cu generozitate, la care ne face părtaşi.
“Ştiu că scrierile mele nu vor ajunge în piscul literaturii, dar chiar numai un muşuroi de le-am socoti şi tot înseamnă mai mult decât platitudinea drumului de viaţă care vine de nicăieri şi merge niciunde”.
Capitolul I – se referă, de bună seamă, la “Viaţa pe pământ Canadian” – pentru că e ţara care i-a oferit ospitalitate, cetăţenie, cămin, armonie, toate atributele unui cetăţean. “Luminişuri canadiene” – primul text are ca punct de referinţă viaţa de emigrant şi autoarea relatează din experienţa sa, unele întâmplări surprinzătoare, care au un tâlc, despre civilizaţia canadiană, comportamentul fără cusur al cetăţenilor care sar în ajutorul celor care nu cunosc oraşul şi limba. O amabilitate care atinge sufletele şi care este nota caracteristică a canadienilor.
Din fiecare întâmplare, Elena Buică face un eveniment, din care poţi trage o învăţătură, o pildă de viaţă, o morală.
“Zi de primăvară a sufletului” de Sărbătoarea Paştelui Blajinilor – este o proză pricinuită de întâlnirea organizată pentru basarabenii trăitori pe meleagurile canadiene, întâlnire la care a participat şi autoarea.
Ea aduce informaţii despre tradiţia creştină legată de această sărbătoare: “Sărbătoarea acesta, numită Paştele Blajinilor, Prohoadele sau Paştele Morţilor, este răspândită mai cu seamă la slavii de răsărit şi în Moldova, unde se intersectează tradiţiile româneşti cu cele slave, o sărbătoare care caracterizează bogăţia tradiţiilor creştine, un amestec de mituri străvechi şi datini creştine. Se prăznuieşte în prima zi de luni după Duminica Tomii, dar pentru trăitorii pe aceste meleaguri canadiene care lucrează în zi de luni, a fost amânată pentru următoarea duminică”.
Aceste momente îi prilejuiesc amintirea unei alte sărbători petrecute la Chişinău în urmă cu aproape două decenii şi autoarea profită de ocazie ca să descrie ceremoniile creştinilor din Basarabia.
Totodată Elena Buică îi face un portret scriitorului roman din Canada, nonagenarul Ovidiu Creangă, “sfătosul şi hâtru “Moş Bodrângă” cum se autointitulează, seniorul Ovidiu Creangă, veghează ca totul să se desfăşoare bine şi frumos, mai ales că, tot astăzi, s-a pus la cale înfiinţarea unui cenaclu literar care va purta numele mult iubitului poet Grigore Vieru şi înfiinţarea unei societăţi de intr-ajutorare a moldovenilor sosiţi în Canada şi aflaţi în diferite nevoi”. Comuniuni de neam şi de limbă, comuniuni de spirite îi adună pe români în astfel de manifestări care devin sărbători sufleteşti.
Un alt text se referă la un “Accident feroviar” petrecut la ieşirea din staţia gării Pickering. Este relevant cum autoarea pune mereu faţă în faţă cele două civilizaţii şi face comentarii pe marginea unor evenimente şi modul cum se reflectă ele în conştiinţa civică. Oricare om ar fi tentat să facă asemenea comparaţii.
“Drumul spre universitate” – pune din nou în antiteză cele două sisteme de învăţământ: cel canadian şi cel românesc.
“Zile însemnate” – un text-pretext pentru o amintire scumpă: prima zi de şcoală a autoarei, în urmă cu foarte mulţi ani, prilej de nostalgii şi de duioşie acum, după şase decenii, când nepoţica a pornit pe drumul facultăţii la Ottawa. Emoţia inundă atmosfera şi ne este transmisă şi nouă.
Scrierea e impregnată cu o notă de tristeţe pentru timpul trecut ireversibil. În “Cea mai frumoasă zi a liceanului Canadian” – autoarea descrie momentul festiv al sfârşitului de liceu la care a participat în calitate de…bunică, absolventa fiind nepoata ei, Mara-Elena care-şi îndrepta de acum paşii spre facultate.
Un text cu adevărat emoţionant este şi “Colindul românilor canadieni” şi autoarea ne asigură că tradiţia românească şi obiceiul colindatului s-au păstrat şi sunt practicate de toţi românii, aşa cum au învăţat acasă, din moşi-strămoşi.
Un text inedit este şi “Am întâmpinat flacăra olimpică” – eveniment care a avut loc în 17 decembrie 2010, când flacăra olimpică, unul din cele mai vechi simboluri ale jocurilor olimpice, a trecut prin apropierea casei scriitoarei. Surpriza şi emoţia sunt în aceeaşi măsură, copleşitoare pentru că reînvie: “focul – simbolul sacru din timpurile antice ale Greciei, furat de Prometeu de la Zeus ca să îl ducă oamenilor. Atunci focul însemna simbolul renaşterii lumii şi lumina, iar astăzi simbolizează continuitatea între lumea antică şi lumea nouă”.
Autoarea apreciază faptul că populaţia Canadei ştie să pună preţ pe valorile sportive, pe simbolurile omenirii, pe efortul organizatorilor, dar mai ales sunt mândri că ţara lor, Canada, este gazda Jocurilor Olimpice (JO).
“Când Flacăra s-a apropiat de locul unde ne aflam, un fel de curent a trecut prin noi ca o înfiorare. Era o bucurie generală, totul era pozitiv, un entuziasm pentru care puteai să zici că viaţa merită să fie trăită”.
Sub genericul “Frumuseţi canadiene” – “Măreţia portretelor” – Elena Buică îi face un portret renumitului artist fotograf Yousuf Karsh şi descrie expoziţia alcătuită din colecţia de portrete a artistului.
Capitolul II– este unul mai special. El este intitulat: “Cu gând şi dor de ţară” – şi are ca subtitlu: “Din dragoste de oameni”.
Şi într-adevăr, din aceste scrieri răzbate chiar şi prin 99 de ziduri şi mii de kilometri depărtare, gingăşia şi frumuseţea sufletului românesc. Autoarea evocă întâlnirile pe care le-a avut cu românii din satele olteneşti de unde a purces şi unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi mai apoi viaţa, până la plecarea în Canada.
O particularitate a Elenei Buică este deschiderea spre oameni şi cu deosebire, spre conaţionalii săi din Ţigăneşti-Teleorman, locuri pe care le vizitează o dată pe an intrând în contact nemijlocit cu figuri pitoreşti de ţărani pe care-i zugrăveşte cu multă dragoste. Poveştile lor de viaţă devin subiecte pentru că, nu-i aşa, viaţa bate literatura. Un farmec deosebit o au conversaţiile cu sătenii în graiul în care şi ea a crescut. Ea vede acum lumea cu ochii ţăranilor acelora care se minunează încă de orice lucru nou şi pun mâna la gură în semn de exclamaţie. De un farmec deosebit sunt şi evocările din anii copilăriei. Idilicul şi nostalgia vremurilor copilăriei sunt reînviate astfel cu multă măiestrie, dar şi cu un dram de obiectivitate, făcând mereu observaţii pertinente despre cum a evoluat lumea în tot acest timp, de parcă autoarea face un salt de 6-7 decenii şi ar vrea ca totul să rămână cum a fost.
Uneori, bucuria revederii meleagurilor părăsite, dar nicicum uitate, este puţin umbrită de un simţământ de dezamăgire că nu totul corespunde aşteptărilor şi regăseşte o cu totul altă realitate decît şi-a închipuit după asemenea absenţă. Dar dezamăgirea se spulberă repede, învinsă de bucuria unică a păşirii pe aceleaşi uliţe ale copilăriei.
Elena Buică face parte din acei oameni curaţi la suflet şi la minte, care văd partea frumoasă a lucrurilor. Bunătatea şi delicateţea ei nu îngăduie prea mult în imagine lucruri reprobabile. De aceea, cred că ar fi incapabilă să scrie despre lucruri negative, căci n-o lasă inima. Ea vrea ca oamenii să se bucure la citirea scrierilor ei şi nu să se întristeze, că destul sunt ei trişti. Scrisul înseamnă pentru Elena Buică, o bucurie făcută în dar oamenilor. De aceea, spiritul critic nu îi este propriu.
“…pe măsură ce te apropii cu dragoste şi înţelegere de toţi oamenii, dincolo de spectacolul de bâlci al politicienilor şi îmbogăţiţilor vremii noastre, descoperi oameni care dau frumuseţe ţării, chiar dacă ei nu ies în faţă pe scena ţării. Există o lume care îşi vede de rosturile ei, cu temeinicie, în linişte şi pace, ducând carul vieţii înainte, după puterile fiecăruia. Sunt mulţi oameni buni şi harnici, cu profundă credinţă în Dumnezeu, păstrători de tradiţii şi de morală din străbuni care ajută la anularea efectelor unor mari prefaceri devastatoare de acum, care purifică aerul în preajma noastră, îl fac mai respirabil. Aceşti oameni mi-au hrănit sufletul cu faptele lor. Atingerea cu viaţa lor te face mai bogat sufleteşte. Sunt oameni buni care niciodată n-au ieşit din adâncul convingerilor lor, oameni cu puternic crez lăuntric, cu caractere puternice, care işi poartă valorile morale cu simplitate şi aleasă modestie”.
Spre aceşti oameni şi aceste locuri se îndreaptă amintirile şi evocările autoarei şi în scrierea: “Vară învolburată” (Impresii din vacanţa românească) – scriere prilejuită de lansarea celui de-al patrulea volum de proză, “Oglindiri” ce s-a petrecut sub egida Ligii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, dar şi vacanţa petrecută la băile Olăneşti cu două doamne ale scrisului românesc: Elisabeta Iosif şi Elena Armenescu, vizitarea mănăstirilor Cozia şi Horezu, alături de o altă distinsă doamnă, Ligya Diaconescu, momente unice care au lăsat în suflet urme de neşters.
Altă scriere are ca subiect “Evocările unei profesoare” şi cu mult şarm autoarea istoriseşte păţanii din cariera ei didactică şi evocă figure de elevi deosebiţi care i-au amprentat sufletul cu nevinovăţia şi gingăşia lor.
Cea mai recentă vizită, în vara anului 2010 constituie un mănunchi de reflecţii obiective despre starea actuală a României, cu bunătate, înţelegere şi mâhnire pentru tot ce nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor.
Sărbătorile primăverii, cu Ziua Mărţişorului şi Sfintele Paşte sunt privite paralel, din unchiul celor două civilizaţii, trecând în revistă tradiţiile de aici şi de peste ocean, în scrierea “Zvon de primăvară”.
Autoarea descrie în culori şi miresme deosebite Mănăstirea “Sfântul Gheorghe” din comuna Ţigăneşti, vizitarea ei constituind pentru Elena Buică, un fapt deosebit care a avut darul să-i strecoare fiorii credinţei în fiecare fibră, aşa cum mărturiseşte cu evlavie în glas.
Prin toate aceste proze evocatoare, autoarea doreşte nu numai să prindă între coperţi de carte, fapte, locuri şi oameni, vii ori trecuţi în lumea celor blajini, ci să le înscrie în veşnicie. Ea duce în ţara de adopţie crâmpeie, frânturi din fibra românească în tot ce are ea mai bun, mai cald, mai ospitalier, mai frumos. Aşa, ca să ne cunoască şi cei de acolo, ceea ce e admirabil pentru că prin acest gest, ea se face ambasadoarea sufletului românesc.
Tot în aceeaşi linie se înscrie şi micro monografia “Parohia Schimbarea la Faţă, Parcul Ghencea II – Bucureşti” – de asemenea descrisă cu lux de amănunte.
Capitolul III al cărţii, intitulat: “Din goanna vieţii” cuprinde însemnări despre scrisul său, gânduri despre senectute, dar şi “Peripeţii de Anul Nou” şi o scriere nostimă intitulată: “Nebuniile tinereţii” – în toate descriind cu şarm întâmplări şi oameni întâlniţi în călătoriile sale.
Capitolul IV este rezervat “Vecinilor noştri, americanii” şi descrie călătoriile autoarei în Arizona, apoi la Marele Canion, Chicago – Oraşul de sub nori, Iarna în Florida, note de călătorie şi amintiri bogat ilustrate cu fotografii color surprinse în aceste drumeţii.
Capitolul V este rezervat scriitorilor români din ţară şi diaspora şi începe cu scriitorul George Roca, “ziarist cu har şi talent, personalitate marcantă a mass-mediei româneşti, a presei şi nu numai, de formaţie filolog şi om de teatru, cu pasiune pentru arta fotografică, poet şi prozator” şi autoarea relatează aspecte de la lansarea volumului de publicistică a acestuia „De vorbă cu stelele”.
Un portret al doamnei Ligya Diaconescu, un adevărat „star al presei” – aşa cum o prezintă Elena Buică, “Intelectualul de marcă, adevărat ambasador al culturii române, poetă, prozatoare, ziaristă, cunoscută realizatoare de emisiuni de televiziune, dar şi promotoare a culturii şi turismului din Romania, Ligya Diaconescu este proprietarul şi directorul general al Revistei STARPRESS”.
Marin Voican Ghioroiu şi una din cărţile lui, „În grădina raiului folcloric“ ne sunt prezentate cu multă artă de Elena Buică.
Din tezaurul său sufletesc nu lipseşte o altă personalitate, Octavian Curpaş care îi ia un interviu Elenei Buică despre “starea de frumuseţe a sufletului”.
La capitolul “Evocări” – Elena Buică îl aminteşte pe “Animatorul cultural de largă respiraţie internaţională –Artur Silvestri-“ care i-a fost mentor, a descoperit-o şi promovat-o prin revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, la fel cum a făcut cu numeroşi români din diaspora. Lui îi dedică Elena Buică trei medalioane pioase în care relatează ce a însemnat pentru ea acest Model al Omului Mare.
Despre Adrian Păunescu – cel de curând plecat dintre noi, Elena Buică are cuvinte muiate în rugăciune şi lacrimi.
În galeria personalităţilor amintite în această carte, cu modestia cuvenită, menţionez că admirabila scriitoare Elena Buică, m-a înscris şi pe mine, cu una din cărţile pentru copii, recent apărută, faptă pentru care îi sunt recunoscătoare.
Gabriela Căluţiu Sonnenberg româncă trăitoare în Spania este prezentă şi ea cu prefaţa la volumul “Andaluzia”.
Sub genericul “Puncte de vedere” – autoarea redă o convorbire cu distinsul scriitor Al. Florin Ţene, Preşedintele Ligii Scriitorilor din România.
În încheiere, sub titlul “În spiritul frăţiei”, Elena Buică evocă o întâlnire admirabilă în Canada cu basarabeanul Vasile Şoimaru, întâlnire rezumată astfel:
“Fraţii noştri de peste Prut ne trimit mereu semne în spiritul fraţiei. În ziua de 17 septembrie, 2009, domnul Ovidiu Creangă, colaboratorii revistei “Observatorul” şi cenaclul “Nicăpetre” au organizat întâlnirea cu remarcabilul om de cultură din Chişinău, doctorul în economie, omul politică, sociologul, maestrul al fotografiei artistice, autor a 10 volume în ultimul deceniu, Vasile Şoimaru, descendent al legendarilor Şoimăreşti din romanul lui Mihail Sadoveanu. Domnia sa ne-a adus cadou un splendid album-monografie care ne vorbeste despre “nemurirea neamului românesc”, cum spunea regretatul om ce cultură Andrei Vartic, album intitulat “Românii din jurul României în imagini”. La întâlnirea aceasta în spiritul frăţiei au participat şi mulţi basarabeni stabiliţi în Canada.”
Prin scrierile din acest volum, Elena Buică a demonstrat necesitatea demersului său epic în lumea românească de aici şi din Canada, faptul că nu şi-a uitat neamul şi limba şi că poartă precum un stindard făclia culturii româneşti pretutindeni pe unde o călăuzesc paşii. Îi dorim multă putere de muncă, agerime de spirit, inspiraţie şi perseverenţă în împlinirea acestei meniri pe care Dumnezeu i-a dat-o în locul şi în timpul în care a aşezat-o cu bunătate şi milostivire.
CEZARINA ADAMESCU
13 ianuarie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu