Jonglerul sau Starea de mireasmă a Poesiei

Alexandru Drăghici, “Jonglerul de dimineaţă”, Versuri, Cluj-Napoca, 2009

Motto:

“Lumină, tu, mamă a mea!” Autorul-

Însăşi ideea de jongler presupune spectacol, arenă, scenă, cupolă, abilitate, dexteritate, echilibru, măiestrie. Sub cupola, de un azuriu nedefinit a Poeziei, Alexandru Drăghici ne prezintă un spectacol unic cu un personaj unic: Jonglerul de dimineaţă. De ce “de dimineaţă” şi nu seara, când au loc, îndeobşte, toate spectacolele? Pentru că autorul vrea să-l cunoaştem când n-a apucat încă să se machieze, să-şi îmbrace costumaţia de gală pentru spectacol, să-l vedem aşa cum e: în simplitatea expresivă a gesturilor şi cuvintelor genuine. Pe canavaua tot mai aglomerată (aş îndrăzni să zic – îmbâcsită de erori şi trivialităţi) a literaturii cotidiene, un poet înzestrat şi înveşmântat doar în lumina de sine, circulă “tot mai străin”, susţinut doar de “aripa îngerului” veghetor (soulguard) – care nu-l slăbeşte din privire până ce, “frica îmblânzită” e redusă la “albul asurzitor” al Clipei ce trebuie numaidecât trăită sub imboldul atât de cunoscut şi sub semnul iminenţei: “Carpe Diem”.

El îşi asumă rolul jonglerului care aruncă mingi în aer, sub privirile uimite ale asistenţilor vrăjiţi, care cad în extaz urmărind spectacolul. Este şi o modalitate spectaculoasă de a atrage atenţia, dar şi de a distrage atenţia de la altceva.

E clipa supremă, cea “de siguranţă absolută”, când ar putea face saltul – “o secundă de beţie” – a încrederii numai în sine, după care urmează, fatalmente, iminenta năruire, cădere în gol a mingilor dansând şi spintecând cu graţie aerul. Ca şi dansul pe sârmă, implică echilibru, atenţie maximă, dexteritate. O singură mişcare greşită şi totul se prăbuşeşte.

Truda jonglerului pentru acest dans aerian, care din nou îşi adună mingile risipite, deşi mulţimea s-a risipit demult, e similară cu aceea a Poetului care jonglează cu predicate şi verbe, cu metafore şi sintagme într-un spectacol unic în felul lui, pentru că nu are spectatori – reflectă starea de azi a Poesiei – silită să-şi ceară drepturile legitime în manejul unde animalele defilează în blănuri de gală sub şfichiul de bici al dresorului care le aruncă din când în când, pătrăţica de zahăr rezervată performeurilor.

E o condiţie destul de ingrată, mai întâi pentru spaţiul limitat, rezervat, supra aglomerat, apoi, pentru mişcările dirijate, nu cu bagheta zânelor, dar cu şfichiul de bici rezervat celor cărora le-ar trece prin cap să fie nesupuşi şi să calce greşit. Şi mai seamănă cu manevrarea de către păpuşari, a marionetelor, cărora le imprimă ceva din vocea, ticurile şi personalitatea lor.

O parabolă destul de ilustrativă, a scenei lumii, a teatrului universal în care fiecare din noi avem un rol, pe care-l ducem, de bine, de rău, la îndeplinire ca să nu împiedicăm angrenajul cosmic. De micul nostru aport poate depinde mişcarea universală. Fiecare e o rotiţă din acest uriaş angrenaj. Autorul îşi rezervă aici, concomitant, rolurile dresorului, al jonglerului, al trapezistului şi, de ce nu, al arlechinului tragic-comic pe al cărui obraz se prelinge lacrima lumii.

Totul se desfăşoară sub spotul orbitor, reflectoarele aruncă lumini evanescente în toate ungherele, nu numai în cercul din mijloc unde evoluează orbit, protagonistul. Descoperim sub flash-urile colorate un ochi care râde şi pe celălalt plângând, în imensul efort de a înveseli adunarea.

La fiecare salt mortal – fără plasă – tobele încep sarabande obsesive, ca dinaintea unei execuţii la ghilotină, suspence-ul e creat, emoţiile urcă spre nodul din gât, sugrumă, sugrumă… Viziuni stranii, telurice. Apoi, vaierul colectiv anunţă deznodământul.

În realitatea în care totul pare ireal, încât poetul se întreabă: “Ce este oare real?// Această natură vie reflectată / În lacul perfect al nisipului topit / Stau eu, speriat / De somnul languros al luminii / Şi de adâncimea sălcie / A acestei nopţi cu lună?” (Graniţa).

Poetul colindă pe graniţa fragilă a fantasticului-real care-l reflectă în supradimensiuni: “în luciul funebru al nopţii / ochi în ochi / zâmbet silit în creion negru” (Graniţa).

Dacă vom căuta realul în plin imaginar sau invers, fantastical în real, vom avea reflecţia fidelă a propriei imagini în oglinda sufletească.

Problema e de recunoaştere.

Se ştie, depărtarea apropie, visul îşi are rădăcina în trăirea autentică, nu poţi fugi la nesfârşit de tine însuţi fără să priveşti măcar o dată în urmă. Atunci, plecarea îţi va părea întoarcere, regăsire:

“Ca un mercenar mă voi întoarce la tine, / Frânt de oboseala luptei, / Încălzit de dogoarea revederii.” (Plecările mele).

Bagajul liric al lui Alexandru Drăghici e unul de sportiv, un rucsac lejer atârnat neglijent de umeri şi mâinile libere pentru gesturi esenţiale.

Tălpile duc tot greul în periplul imaginar pe culoarele nesfârşite ale Poesiei, pe plaje cu nisipuri virgine, pe care le calcă ferm, fără teama afundării până la glezne în auriul arzător şi fin care se alipeşte de piele.

Poetul are drept toiag cuvântul cel de-nceput şi fără de margini, “punte între două suflete”.

Cuvintele încălzesc, scutură de nostalgii – ele ţin loc de dioptrii, prin cortina lor de tul poţi întrezări şi pipăi universul.

Poetul e un îmblânzitor de cuvinte, un alchimist fabricând în retorte aurul iubirii.

Poet al universului domestic, teluric şi celest în aceeaşi măsură, Alexandru Drăghici îşi îmbracă în aerul tăios al dimineţii “armura rolului de zi cu zi”, apoi, cu gîndurile dimineţii care “se dezmorţesc la soare” – se întoarce cu faţa către sine şi înarmat astfel cu un arsenal de cuvinte, păşeşte spre comandamentele zilei: “Îmbrac apoi armura rolului de zi cu zi, / Salut pregnant pe cei din jur, / Fac slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi,/ Zâmbesc amar şi lunec mai departe”. (Imn de zi cu zi).

Seara, doar la-ntors îşi îngăduie lepădarea de măşti, “De zalele cotidianului, mă uit în oglindă / Spre interior./ E întuneric afară / Şi-atât cald înăuntru, / Fiindcă tu eşti aici / Ascunsă printre gânduri, / Loială şi tăcută.” (Imn de zi cu zi).

Iubirea îi conferă poetului echilibru, împăcare, pace sufletească. Uşa timpului e deschisă uneori “Până la marginea copilăriei” – unde poetul soarbe o gură de neprihănire, o gură de viaţă, o gură de copilărie pentru drumul de-ntors, după sărutul pe frunte al mamei, care-l întâmpină în prag.

De ce ajunge poetul doar la “marginea copilăriei” şi nu are curaj să păşească acolo, în vârsta îngenuă, ca pe un tărâm interzis, deşi mama îi surâde mereu din prag şi-i face semne binevoitoare cu mâna?

Din grabă. Din neatenţie. N-avem timp sufficient de întoarcere. Ni-e gîndul mereu la ducere, la ce avem de făcut, mai mult decît la ce am făcut până atunci. N-avem timp de bilanţuri, n-avem răgaz de analize. Încă n-a sosit ceasul bilanţului, al întoarcerii în paradisul dintâi care ne-a populat primii ani, cei mai frumoşi ai vieţii.

Şi totuşi, nostalgia pune stăpânire uneori pe suflet ca o zăpadă.

“Zăpada îşi aşează penelul / Pe copaci, case, drumuri şi fântâni./ Mă încălzesc în faţa acestui peisaj / La focul amintirilor, ce arde plăpând.// Prietenii se aşează în rama albă, / Colaj de chipuri, sentimente şi trăiri; / Strat după strat, lumina se aşează, / Alb asurzitor, definitiv.” (Alb asurzitor).

Poet de factură modernă, cu un langaj împresurat cu imagini, sintagme şi metafore reavene, Alexandru Drăghici nu se lasă, cu toate acestea, în voia trăirilor emoţionale, ci prudent, se autocenzurează, parcă supus permanent unui control vigilent din partea Ochiului care pe toate le vede. E o măsură de prevedere care-i amprentează discursul liric, gândurile, gesturile.

Poemele sale sunt mai curând intime, confesive, o lirică de stare, de atmosferă, psihanalitică, rareori implicată în probleme sociale ori de natură politică. Militantismul social îi lipseşte şi poate că e mai bine că poetul, din turnul său este atent la propriile trăiri şi imagini interioare, întoarse ca într-un ochean lăuntric care alcătuie la fiecare secundă mozaicuri colorate, reflectate-n oglinzile prismei. Prin el priveşte lumea şi îşi filtrează stările.

Rareori îşi îngăduie spargerea zăgazurilor şi înfruntarea zăpoarelor din Agora pe care o simte străină şi în care se simte stingher. El nu este un poet pastelist, nu descrie peisaje frumoase, ci îşi descrie propriile afecte. În definitiv, e un jurnal liric modern. Doar ultimul poem, „Information Overflow” rupe ritmul interior, plonjând în cotidianul informaţional agresiv, rece, construit din piese de domino îmbucate. Un puzzle posibil.

Unul din momentele de graţie este cel dedicat mamei care-i vorbeşte permanent „precum copacul vorbeşte fructului”:

„Zi de zi îmi vorbeşti / Precum copacul vorbeşte fructului / Şi rogi soarele să întârzie / mai mult asupra mea. // Singurătatea ţi-o cârpeşti cu amintiri, / Numeri clipele / Până la următoarea revedere / Şi printre rugăciuni strecori îngeri, / Care poartă flori de tei la urechi / Să-mi parfumeze necredinţa.// Atâta iertare şi răbdare / Întrece chiar şi îndărătnicia pietrei.// Te port în mine / Precum o apă fără margini, / Din care lumina şi sunetul / Mă zămislesc neîncetat.” (Mama).

Un poem perfect este „Policromă” unde limbajul metaforic creează imagini sugestive: „Ploaia roz mă pătrunde până la piele./ După un soare albastru tânjesc / Să evapore tristeţea ta inflaţionară, / Care s-a aşezat printre gânduri. // Îmi port paşii prin iarba roşie / Îmbibată de sîngele clipelor. / Respir aerul violet al zilei abia înmugurite, / portocalie mi-e speranţa din cocon / Şi-abia aştept să bată din aripi.// Pe fundalul scenei, umbra albă / A actorului chinuit de versurile negre, / Pe care le-a uitat, / mut şi nemişcat îşi declamă rolul. / Prin prisma secundei ţipă tăcerea”.

Ceea ce e admirabil la acest poet este faptul că nu manifestă predilecţie pentru obscen, pentru vulg şi trivial, precum majoritatea poeţilor contemporani care şi-au făcut din acestea o tribună poetică de unde-şi declamă cu nonşalanţă reziduurile trupeşti şi sufleteşti. Alexandru Drăghici are o decenţă şi un respect pentru Cuvânt şi mai ales pentru Versul care-l reprezintă în structura sa interioară. Registrul său intim este acordat cu diapazonul demnităţii şi verticalităţii umane.

Poemul „Lumina” conţine o strofă remarcabilă în care-l recunoaştem pe cel adevărat. Nimeni nu a mai scris că Lumina este mama lui, în afară de Mîntuitorul care îi numea pe discipoli „fiii Luminii”.

„Şi mă caţăr pe crucea din întuneric, Lumină, tu mamă a mea!/ În acest incest mă voi purifica / În salt cuantic, lumină devin!”

În calitare de fiu al luminii şi totodată de iubit al ei, poetul ajunge să nască la rândul lui, fii de lumină, ceea ce e cu adevărat de nepreţuit.

Există şi versuri paradoxale de genul: „Orgia de a te vedea cu degetele / Mă aruncă dincolo de timp.// Eternitatea are miros de transpiraţie.” (Yin şi Yang).

Limbajul metaforic al lui Alexandru Drăghici aspectează versurile, slujindu-i ideea. De pildă: Soarele „stă cu coatele rezemate”/ Pe gardul orizontului”; „Umbra şuşotea cu lumina” (Vis).

Şi iată-l pe autor într-o ipostază inedită, după propria mărturisire:„Sub cer albastru / Mă descopăr deodată, / Un primitiv insular / Aşteptând / Un Zeu nepedepsitor, / Care stă alături / Sub soarele îmbătător” (Ateism îmblânzit). La răscrucea trecutului cu viitorul, îl aflăm pe om stând neclintit în „Simetria clipei”: „Mă odihnesc în mijlocul drumului / Şi privesc spre trecut: „Oare, aşa îmi va arăta viitorul?”/ Mă întorc către viitor: „Oare, aşa mi-a fost trecutul?”

La cumpăna anilor, poetul adună vârste trupeşti şi vârste sufleteşti. E de dorit ca acestea să fie într-un relativ echilibru.

Poetul a deprins taina de a-şi privi iubita doar prin filtrul cuvintelor: „Te pândeam în camera goală, / Pereţii albi te despuiau încet, / Cuvintele încetaseră demult.// Doar zâmbetul tău / Mai lumina deşertul dintre noi, / Te priveam doar prin cuvinte / Şi cât de intangibilă îmi păreai atunci, / Ce albă ţi-era vocea, / Ce neagră privirea.” (Singurătate).

Între culpa exterioară care-i reflectă propria identitate şi cenzura interioară, poetul se întreabă: „Cine este tatăl faptelor mele?” (Cenzura, născătoare de fapte).

Cu orgoliul omului stăpân pe propria voinţă, poetul spune: „Nu există judecata de apoi, / Nici oprobiul prietenilor, / Nici răzbunarea vieţii, / Pentru răul ce-l faci, / Ci doar ghilotina propriei exigenţe.// Ascute-i zilnic cuţitul, / Priveşte soarele bun şi darnic, /Lasă-te sedus / Şi mai trăieşte o zi!” (Exigenţă).

Ceea ce este evident iese cu uşurinţă la lumină, plutind deasupra precum untdelemnul, nu putem ascunde la nesfârşit flacăra sub obroc, ea reflectă adevărul unor sentimente-n declin care-l fac pe poet să mediteze amar asupra efemerităţii iubirii: „În lumina reflectoarelor, / Îmi ceri o lumânare / Şi vrei să-ţi citesc în palmă / Norocul din trecut, / Când îţi eram de-ajuns, / Când vorbele mele le dăltuiai în piatră. // Ecoul mângâierilor mele / Nu mai sfâşie, ca în trecut, / Păienjenişul întunericului. // Vorbesc într-un gol fără ecou...// Iubirea îşi cere răgaz / Şi eu mă adun de printre rânduri.” (Răgaz).

Căutător neostoit al căii, poetul se-ndreaptă spre divinitate cu spatele, în felul său sincer, deschis, fără încartiruirea în norme şi dogme teologice:

„Nu vreau să am un răspuns / La o întrebare, pe care nu o am.// Cred în lumina care nu cere credinţă, / Care nu se jertfeşte pentru mine, / Ci dăruieşte fără aşteptări / Şi care nu ştie ce-i păcatul. // Ce poveste minunată eşti / Şi ce naiv eu / Să cred că nu cred în tine.” (Nu cred în tine).

Dubla negaţie este de fapt, o afirmaţie, s-a demonstrat acest lucru şi calea originală pe care-o alege autorul e cea a descoperirii proprii a unui mod de viaţă, cât mai aproape de Dumnezeu.

Dar, oricât s-ar ascunde omul de ceilalţi, de Dumnezeu şi de sine nu se poate ascunde: „Iar tu, copilărie, din ascunziş, / Îmi faci semn să nu te dau de gol.” (Curţi interioare).

Versuri semnificative care arată, de fapt, nevoia stringentă de întoarcere în trecut şi totodată, dorinţa de a nu-i fi descoperite aşa-zisele vulnerabilităţi. Ca şi când, a ne fi dor de copilul din noi, constituie o slăbiciune, o teamă sau o ruşine. E ca şi cum te-ai descoperi pe tine însuţi, nu cum ai fost, ci cum, de fapt, ai rămas.

Alexandru Drăghici este un poet pudic. Delicateţea şi sensibilitatea nu permit vulgaritatea de orice fel, care-i repugnă. La el, iubirea e rididcată pe soclu, cinstită şi preamărită ca virtutea cea mai de preţ, şi nu e confundată doar cu dorinţa trupească, atât de comună caracterelor primare. E notabil că poetul vede iubirea chiar şi atunci când închide ochii viselor nude şi trage zăvorul peste gândurile impure. Ceea ce rămâne e, de fapt, un sentiment neasemuit, puritatea însăşi.

Şi iată cum se reflectă acest sentiment în lirica sa:

„Lumina din trăiri stă în genunchi/ Şi se roagă pentru mine / Să vă privesc pe voi, / Cei luminoşi din mine.// Îngerul îmi şterge lacrimile ruşinii / Şi mă iartă, precum şi voi îmi iertaţi mie / Greşitului vostru, voi, copil, femeie, mamă.” (Somnul).

În urcuşul fără de sfârşit al credinţei, poetul nu se opreşte ci suie pe scara unei Lumini cu singurul sens, care-i arată şi drumul. Sintagma „Câtă lumină – tot atâta umbră” nu se verifică la acest poet solar care caută sensul, miezul, sufletul luminii ca să se scufunde tot mai adânc în ea, pentru că spiritele luminoase din el ies la iveală dominând întunericul.

E ceva neasemuit de frumos, de cald, de sincer şi de înălţător în aceste versuri simple la prima vedere, fără nimic spectaculos, dar poate că spectaculosul constă în chiar simplitatea, duioşia lor, o mătase care te învăluie, un plus de tandreţe care îţi e oferită gratuit, în cuvinte esenţiale, smulse parcă din fibră sufletească: „Tălpile goale / Prind rădăcini / În pământul umed / Şi simt prin ele / Geologia rătăcirilor mele.// Mâinile cresc / Către cerul îndrăgostit / De tine Soare.// Gândurile mă poartă / Prin tuneluri pline de lilieci / Şi încep timid / Să bănuiesc cine sunt, / Câţi străini se mai cuibăresc în mine / Şi câtă dragoste / Îmi mai rămâne / De sporit.” (Oglinda).

Apare des în poeme motivul rătăcirilor: „Vreau să fiu singur / Între hotare proprii. / De-aceea stau încordat la pândă / Să prind eul primar de gât / Şi să-i sorb secunda caldă. // Secat de iluzii, / Îmi voi agăţa şabloanele în cui / Şi voi lăsa în urmă pleiada / De cruciaţi ai rătăcirilor mele. //Îmi pregătesc mut plecarea, / Care abia acum începe / Să capete un sens.” (Limită).

Dragostea îşi desfăşoară prerogativele printre „funcţii matematice nedefinite” şi „ecuaţii diafane” – în îmbăţişări uimite de regăsire.

Versuri panseistice, de genul: „Piatra este o mică stea/ Născută din căldură / Cu nostalgia soarelui, / Cu amintirea pământului” – şi: „Piatra este o parte din noi, / care încă nu s-a născut, / Cu o memorie fără început, / A ceea ce a fost / Şi a ceea ce vom deveni.” Ori: „Vom sta cândva / Unul lângă celălalt, / Piatră lângă piatră / Încălzite de acelaşi soare, / Îndrăgostiţi în trecut, / Înlănţuiţi în viitor.”

Acestea formează un triptic poetic pe motivul, atât de cunoscut, al pietrei.

Timiditatea, aşteptarea, căutarea, ruşinea, rătăcirea, neajutorarea, uimirea, dorinţa, şovăiala, vinovăţia, împresurarea, fragilitatea, devenirea, tânjirea, nemângâierea sunt cuvintele de ordine, materialele de construcţie ale edificiului său liric.

Dorinţa poetului de a fi simultan cu sine însuşi dă sens identităţii sale poetice. Se recunoaşte, ştie cine este şi în virtutea acestei cunoaşteri se îndreaptă spre ceilalţi.

Iubirea înseamnă în primul rând, empatie, entropie, dăruire, trecerea dintr-o particulă de fiinţă în cealaltă, la fel ca proprietăţile luminii. Paradigma ei însă este tot taina, misterul, vraja, disponibilitatea pentru celălalt, pentru eul-tu în formare care se îngemănează în fruct, în sămânţă, apoi creşte, înfloreşte, dă rod:

„Mă caut / şi mă regăsesc / mereu / în gândul tău / ca şi cum / eu / aş fi / ochiul / cu care / tu / atingi zările.” (Dăruire).

Aceeaşi idee a dăruirii se află şi în poemul: „Circuit închis”: „Tu şi eu, într-o clepsidră, / Tu, în jumătatea de sus, / Eu aşteptându-te / În fiecare picătură de nisip.// Simt cum te aşezi în mine, / Strat peste strat, / Şi mă umpli neîncetat / Cu o aşteptare flămândă.// Suntem în vârful dealului tău iniţiatic, / Ne rostogolim la vale.../ Clepsidră orizontală, / Iubire în circuit închis.”

Şi până la urmă, poezia este Mister, sub umbrela căruia, ne mişcăm, respirăm şi iubim: „Mă scuturam de solzi / Ca să primesc penele îngerului, / Care ningeau peste mine. // Din cerul golit de lumină, / Ploua cu stele mari. // Misterul îmi deschidea umbrela / Şi mă privea cu ochii mari, negri, întrebători.” (Mister).

Alexandru Drăghici – poetul matematician ori matematicianul poet - poate fi recunoscut, nu prin formule ideale, perfecte, ci prin exersarea necontenită a unor stări de inefabil care-i limpezesc gîndurile, fixându-şi coordonatele în oglinda noastră, a fiecăruia. Destul să privim cu atenţie şi-l vom recunoaşte. Mai bine zi, ne vom recunoaşte în el.

„Când nu mai ştii cine sunt, / Priveşte în oglinda / Primită în dar! / Mă vei zări difuz / De-atâta depărtare. // Aproprie-te din nou, / Pune-mă pe sticlă, / Copiază-mi conturul, / Aproximează exact lumina, / Ce ţi-o voi trimite / Din spatele oglinzii / Înapoi.” (Lumina din tine).

Un om aidoma tuturor. Un om (ne)asemuit care s-a deghizat în Jonglerul de dimineaţă, pentru a ne arăta cum să prindem iluzia de coamă şi să jonglăm cu ea precum cu mingile-n iureşul aerian al veacului în care ne-am născut şi-n care suntem nevoiţi să ne ducem existenţa.

CEZARINA ADAMESCU,

www.agero-stuttgart.de

19 noiembrie 2010