Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii, SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2011
Poate că nu întâmplător, Jianu Liviu-Florian şi-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii pe anotimpuri” – pentru că el ne filigranează sufletele cu migala artizanului, şlefuitor de diamante, ca să scoată la lumină bijuterii neasemuite.
Ne aflăm în faţa unui poet care, în chip cu totul remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul că abordează versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permanantă la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru că el a înţeles foarte bine că „La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul şi toate vin de la El” (Gen. 1,1).
Autorul comportă în permanenţă un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoană la persoană, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape familiar, ca între părinţi şi copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu să-şi pună Atotputernicia în cuvinte şi să trimită oamenilor poveşti.
Adâncurile lui lirice, pline de înţeles sunt comori de spiritualitate românească. El ştie să pună punctul pe „i” şi „degetul pe rana de veacuri” a românului. Merge până-ntr-acolo că scoate cu ciutura ideii, o dată cu apa proaspătă, frumuseţi fără seamăn, ascunse până mai ieri în nămol, le spală faţa, le limpezeşte, le şterge cu ştergarul curat al bunicii: „Un candelabru blând, şi pur, la fel – / O simfonie albă, fără cânt – / În turma lui de flori, era un miel, /
Şi în muţenia lacrimii Lui, Sfânt –“ (Domnul ghioceilor).
Limbajul folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic aşa încât îţi vine să crezi că el vorbeşte în rime perfecte, într-un limbaj genuin, plin de prospeţime, de mister, de inefabil, chiar şi atunci când abordează teme cât se poate de grave. L-aş asemui, în acest sens cu Radu Gyr, dacă ar fi să-i confer o înrudire spirituală. Sau i-aş găsi corespondenţe în lirica religioasă a lui Vasile Voiculescu. Şi laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul că în poezia lui te odihneşti, te cauţi, te regăseşti, îţi găseşti congenerii.
Stăpân pe mijloacele de expresie atât de variate şi nuanţate, specifice poeziei, Liviu Jianu s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în frazări axiomatice, sapienţiale, din fondul cel Curat al Limbii Române, amirosind a busuioc şi a mirt. Rostirea lui este cea a înţelepţilor de la care trebuie să sorbi toate cuvintele ca să găseşti zeci de înţelesuri. O poezie atât de profundă, rar am aflat printre confraţii de condei contemporani. De câţiva ani urmăresc site-urile literare şi mereu găsesc filoane aurifere şi pepite cu care mă delectez pe îndelete, pentru că poezia trebuie gustată în tihnă, cu toate simţurile.
Un simplu exemplu, spre edificare, despre caracterul sapienţial al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slavă de vei fi, sau de ruşine, / Te vei cunoaşte numai după roade-“ (Te vei cunoaşte).
Tonul confesiv şi sincer, sporeşte taina şi intimitatea autor-cititor, conferind un anume grad de prietenie stimulativă şi creatoare, de ambele părţi. Şi empatia, feed-back-ul nu întârzie să apară şi să se instaleze. Te simţi reconfortat şi apt de dăruire, al rândul tău, pentru a compensa darul primit.
O notă de specificitate cunoaşte poemele acestui autor, prin faptul că, la fiecare strofă, repetă ultimul vers, care este cheia întregului. Acest vers este repetat şi la sfârşitul poemului, din aceleaşi motive.
Absolut sublim sună poemul, cu o muzicalitate şi o cadenţă perfecte, în sonuri de un lirism copleşitor şi totodată, încărcate de sens, ale poetului.
Ex. Cântec de Bună Vestire: „Cum cântă marea într-o scoică, / Aşa să cânţi în gândul meu, / Să-mi fii şi dragoste, şi doică, / Şi amiros de Dumnezeu –// Cum cântă florilor, lumina, / Aşa să-mi cânţi, şi în părinţi - / Când îmi vor fi doar rădăcina, / Să-i am în ramul verde, sfinţi – // Cum cântă-n ceruri, serafimii, / Aşa să-mi cânţi şi în copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înflorească şi-n pustii – // Cum cântă păsările, zborul, / Cum cântă râurile-n cer, / Să cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ţi fi păgân liturghier –/ 24-25 martie 2009“.
Întoarcerea spre începuturi pare a fi o temă predilectă pentru Liviu Jianu şi ea este rezultanta acelui dor-fără-de-saţiu care-l mistuie la orice vârstă pe omul sensibil, nostalgic, care pune preţ pe rădăcini. Apetenţa pentru ludic, nu este întâmplătoare, ea este apanajul sufletului rămas candid, la orice vârstă, în sintonie cu alt vers rămas memorabil: „Fă-te suflete, copil“ Versul: „Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă –“ - devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în care, cititorul cu spirit ludic, şi nu numai, se va regăsi, de bună seamă: „Zadarnic bat metanii, ca o toacă – / Zadarnic hergheliile de rugă / Pasc oamenii cu suflete pe fugă – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic e zăduf, sau promoroacă – / Sau ţese noi vehicule – lumina - / În Babel, lumea are rădăcina – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic lumânarea cea săracă / A vieţii celor fără mângâiere / Zadarnic speră, şi zadarnic cere - / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă –// Zadarnic cei ce ştiu serios să facă / Orice, nimic, strivesc copilăria - / Zadarnic, fără ea, şi veşnicia –/ Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic, să repeţi, pe-o altă placă – / Perfecţiune din perfecţiune, / Minune fără cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă - // Zadarnic sunt bătrân, şi veşnic, parcă - // Zadarnic îmi vorbiţi şi de iubire – / Când eşti copil, ţi-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Mi-e gândul, doar, să ne uităm, la joacă… 25 martie 2009”.
Urmărind calendarul liturgic, sau poate calendarul inimii creştine, Liviu Jianu simte nevoia să puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în sărbători liturgice în care sufletul exultă de bucurie şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului sunt însă, după o interpretare proprie, aşa cum le percepe sufletul său, în amestecul de sacru şi profan pe care-l reprezintă viaţa însăşi. Astfel este poemul: „Cântec de Florii“.
Versificaţia este la acest poet, după toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea conferă un spor de lumină, imaginilor create.
El procedează prin antiteză şi scoate în lumină, viaţa simplă pământeană a Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui măgar” cu risipa de toate felurile la care se dedă lumea de azi, care călăreşte mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.
Atât de simple şi pe înţeles sunt versurile încât, nu e de mirare că ele sunt asimilate de categorii diverse de cititori de orice condiţie şi vârstă. Se poate spune că nu există om să nu le înţeleagă şi să nu-i meargă la suflet. Are acest poet darul de pătrundere în casa inimilor noastre, fără să bată la uşă, ori măcar să-şi anunţe sosirea, printr-un ciocănit sfios la fereastră. Le citeşti, aproape cu evlavie, ca pe cărţile sfinte şi nu-ţi îngădui să le iei în derâdere.
Cartea de faţă este una de aşezat noaptea pe pernă ca să-ţi mângîie somnul şi să-ţi netezească visele. Exemplificăm cu o strofă din “Cântec”, deşi s-ar putea da exemple nenumărate de astfel de bijuterii: “Cu cât iubirea-am mai puţină, / Şi mut doar munţii mei - de vină, / Cu-atât îmi speli cu mir, din tină, /
Deşertăciunea de Lumină…19 mai 2009”.
Nu lipseşte nici o oarecare notă de didacticism, o tentă pedagogico-morală pe care autorul, o foloseşte discret, subliminal, pe ton moderat şi nu imperativ, un fel de confesiune din care cititorul poate extrage învăţătura cea mai potrivită pentru sine, având modelul dinainte.
Astfel de poeme cu învăţături didacticeşti, poate, nu vor fi pe placul tinerilor de azi care-şi aleg altfel de modele, din lumea artificială a Vip-urilor. Însă, e bine să ne întoarcem la valorile tradiţionale fără de care, naţiunea se poate înstrăina şi îndepărta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un îndrumar de comportament creştin, fără legi, prescripţii şi interdicţii, ci doar pe baza exemplului bun şi sfatului sănătos, care pot da rod bogat de virtuţi morale.
Nu întâmplător, Liviu Jianu îşi declină filiaţia eminesciană în poemul “Gânduri către florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”: “Floare galbenă de tei, / Floare dulce, flori de rai, / Dă mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i, floare, printre cărţi / Amiros de mângâiere, / Şi din cupe, drege-i hărţi / Către fraţii de durere - // Flori de tei anahoret, / Floare galbenă de stea, / Voievodului Poet, / Dă-i din fraţii Lui, să bea –// De la unii, dor şi chin, / De la alţii, bucurie - / El să dea din sânge, vin, // Şi din trupu-i - Românie – // Floare galbenă de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului Mihai / Dă-i alean din Dumnezeu – // Să-l cuminece în gând, / Să ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În română, o psaltire - // Floare galbenă de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutură-te, dacă vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie 2009”.
În spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovăduieşte avuţia spirituală, cea care nu va fi niciodată mâncată de cari sau de rugină, în locul averilor lumeşti pe care omul le lasă pe pământ, plecând gol, aşa cum a venit, în Casa Tatălui Ceresc: “Aceeaşi bogăţie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce sărăcia e-a Domnului, pe cruce – // Cum ne-nvelim, perpetuu, în hainele ruşinii, / Necăpătănd vreodată podoabe, cum au crinii – // Cum adunăm în jitniţi porumb pe card, şi boabe, / Uitând că bogăţia de rod, e-n cele slabe – // Cum, unii peste alţii, ne căţărăm spre gol, / Şi sinelui aducem obol după obol // Sărmană bogaţie, oricât am aduna / Până în ceasul morţii, ne-a mai rămas ceva // De înzestrat copiii, căpătuit nepoţii, / De pus în paradisul avutului, cu toţii – // Sărmană bogăţie, râvnită în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu eşti îndeajuns // Aceeaşi bogaţie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce sărăcia e-a Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sărmană bogăţie).
Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ţi tăia respiraţia pentru că întâlneşti imagini care prin sugestia lor, îţi oferă oglinda necesară pentru a te cunoaşte şi recunoaşte. Poate că nu e întotdeauna foarte confortabil să te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lecţie mai mult decât necesară.
Aparent liniştite, apele sufleteşti ale autorului, sunt înţesate de întrebări legitime, cele mai multe – fără răspuns -, de nelinişti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îşi revendică dreptul de a şti, de ce se întâmplă atâtea lucruri rele şi de ce Dumnezeu îngăduie proliferarea minciunii, a păcatului sub toate aspectele, fără să pedepsească. Dar, singur găseşte răspunsul, după clipe nesfîrşite de meditaţie. Dumnezeu, în Marea Sa Îndurare, a lăsat omului liberul arbitru. I-a făcut cunoscute şi binele şi răul şi l-a lăsat să aleagă, fără să forţeze în vreun fel voinţa omului. De aici şi atâtea abateri de la normele creştine, pentru că omul, prin natura lui şi prin moştenirea păcatului protopărinţilor, are înscrisă în el, încălcarea Legilor, a poruncilor Dumnezeieşti.
Adept al carităţii creştine, Florin Jianu înţelege să facă binele în tăcere, fără a aştepta recunoştinţă şi răsplată omenească: „Un pumn de corcoduşe de adun / Şi le aduc Bisericii, odoare – / Se naşte iar Iisus, într-un cătun, / Pentru săracii care n-au mâncare – // O mână de bomboane, pe jertfelnic, / De pot să duc, e semn că încă poate / Să intre-n cer şi ultimul nemernic, / Să îi aducă lui Hristos, bucate” (Veacul fiecărei zile). El are o perspectivă luminoasă asupra existenţei umane, de vreme ce Însuşi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pământ, ca să ne mântuie. Şi poemul “Un fel de milă” reflectă aceeaşi virtute a carităţii umane.
Şi această poezie care reflectă aceeaşi virtute a carităţii creştine:
„Mai trece-o zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcoduş sărac, / Îl duc ofrandă, în altar - // Iar din talanţii înmulţiţi, / O mână tânără de clerici, / Dau de mâncare la lipsiţi, / Şi repictează la Biserici - // Mai dă-ne, Doamne, veac de veac, / Şi ploi, şi rod, şi mână care / Să facă Sfinţilor pe plac, / Să Îţi aducă împăcare – // Pe ziduri, sfinţi ce înfloresc - / Precum nevolnicii de-afară / Poate-ţi vor spune: “Mulţumesc!”, / Primind ce nu-ndrăznesc să ceară… 15 iulie 2009” (Mai trece-o zi, mai trece-un veac).
Liviu Jianu îşi asumă identitatea de român, aşa cum îşi asumă identitatea şi calitatea de creştin, la fel de firesc şi fără să se ruşineze nici de una, nici de cealaltă. Autorul oferă, nu numai cititorilor învăţături şi poveţe, ci chiar şi sufletului său îi oferă anumite învăţături, mai ales, de a fi răbdător în suferinţă, în poemul care poartă titlul: “Învăţături către sufletul meu”.
Tonul voit retoric al unor poeme reclamă nevoia de meditaţie adâncă asupra rosturilor omeneşti şi cereşti. Autorul îşi adresează unele întrebări sau se adresează divinităţii, tocmai pentru ca şi noi să ne trezim din starea de lâncezeală şi amorţire în care ne găsim. Fie că e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii şi subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însuşi şi dă măsura supremă a talentului său.
Am mai precizat, retorica poetului este pretextul unor amintiri de demult despre viaţa bunicilor, a părinţilor, despre propria viaţă. Prin interogaţiile sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp până la anii primelor înţelesuri sau mai curând, neînţelesuri, căutate apoi, toată viaţa: Iar răspunsul, devenit sintagmă arhicunoscută, era un fel de tainică înţelepciune, prin câteva simple cuvinte: “Ştie Dumnezeu”, prin această complicitate cu divinitatea se creea un fel de înţelegere şi acceptare a situaţiei: dacă Dumnezeu ştie, e bine. Înseamnă că de la El vin toate, chiar şi năpastele: “De ce bunicii legau roşii, / De ce săpau ei doi, grădina, / Pesemne-aşa ştiau, frumoşii, / Să se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul, / Un fel de munci neistovite, / Pesemne-aşa ştia ţăranul / Să coacă timpul, făcând pite – // De ce şi banii în batiste, / Ce îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca să existe, / Pesemne ştie Dumnezeu –//De ce coceni, şi pui, şi vie / Şi nuci, şi vin, şi apă, şi / Pământ - strângeau ca bogăţie / Şi numai munca, zi de zi? // De ce nici nu ştiau ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învăţa şi el, ţăranul, / Ca la oraş, un ABC? // De ce şi cartea lor puţină, / Era mai mult ca îndeajuns, / Să vadă cerul, cu lumină, / Şi în pământ, unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice veac, / De ce erau bogaţi, în ciorbe, / Şi-atâtea ierburi, aveau leac? // De ce trăgeau un sat, la muncă, / An după an, de la-nceput - / Pesemne-aşa primeau poruncă / A unsprezecea, de la lut - // Pesemne, azi, de ziua ţării, / Aşa de vii, ne duc şi tac, / Cu bătăturile răbdării, / În Raiul de pământ, în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de ţară).
Ca-n poezia de tip sapienţial: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda, concluzia se află la sfârşit, sub formă de morală, uşor distanţată de context, ca să fie mai accentuată. Autorul scrie şi poezie cu formă fixă: rondel, sonet.
Lirica erotică este slab reprezentată, prin câteva poezii: “Iubita mea”, “Sărută-mă”; “Îngerii”; ş.a.
Iubirea, la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertită în spiritualitate, în sacralitate şi dorinţă de Înalt, imaterialitate, aş zice că nu e tocmai o iubire carnală, ci una sublimată în avânturi ideale greu de atins.
Liviu Jianu practică şi parabola în versuri, cu profit maximum, adică având înţeles şi morală clare. O astfel de poezie este “Muntele”: “De o vreme, am sădit un munte, / Şi bătându-i drumurile, toate, / I le-am argintat cu flori mărunte, / Şi împodobit cu vieţi curate – // Şi-au venit la mine trecătorii, / Şi mi-au spus: “ce munte ai durat? / Noi vom semăna cu piscuri, norii, / Şi-i vom pietrui cu diamant –“ // Vino să ne urci, în spate, munţii, / Vino şi-mplineşte la poveri, / Dincolo de cer, lumina frunţii, / Să-ncovoaie culmile de ieri – // Şi-am privit în clipele-mi crăpate, / Şi în măcinarea-mi os pe os, / Şi le-am spus: “drum bun şi sănătate, / Eu rămân, cu muntele meu, jos…” // Seamănă nuntaşii, alte creste, / Altă-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost, rămân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12 februarie 2010 ( zi de salariu )”.
Lumina este, pentru acest autor, elementul esenţial de construcţie lirică.
Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul lui Sisif, muntele şi urcarea pe munte, treptele, făclia, marea, Raiul, Iadul, veşnicia, taina, icoana, căţuia pentru tămâie, Cuvântul şi sângele cuvântului, - tot atâtea cărămizi la edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalţi.
Poezia lui Liviu Jianu are multiple nuanţe şi înţelesuri şi, cu cât înaintezi în lectură, ea se dezvăluie, ori dimpotrivă, se acoperă cu văluri tainice care sporesc misterul.
O anume înţelegere omenească, o îngăduinţă, o bunătate nemărginită şi un fel de măreţie a smereniei caracterizează întreaga lirică a acestui original poet al zilelor noastre, prea puţin preocupat de falsele măreţii şi străluciri artificiale care atrag şi ispitesc lumea contemporană.
O idee interesantă propune în poemul “Nu, nu se dă” şi anume că nu primim nimic gratuit din Cer, ci resursele se află în noi şi trebuie doar descoperite: “Nu, nu s-au dat de Sus veşminte. / Nici apă, strop. Nu s-a mai dat / Nici măcar mana de mâncat. / Blestemul curge înainte… // Şi-atât de mult am căutat / Îmbucături în cele sfinte, / Sau ceva haine de-mbrăcat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… // Nu am găsit, spre ajutat, / Nici măcar mâna de părinte, / Nici mamă, viaţă să-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am înţeles curat / Că tot ce-am aşteptat zadarnic / În mine e…. Şi e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Aşa, un blestemat exemplu, / Am învăţat că eu sunt Cer. / Că Universului, sunt Templu. / Pe cât ofer, şi cât nu-i cer…7 mai 2010”.
Sentimentul patriotic se îmbină în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici vii” – un fel de pastel de o frumuseţe copleşitoare: “Ţi-aduc în dar boabe de rouă, / Căţuia zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea nouă / În giuvaer de păpădii - // Ţi-aduc în dar tăpşanuri ude, / Cu gălbenele-n verzi icoane - / În dans de stele paparude / Mirese de livezi, Sioane – // Ţi-aduc în dar măslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Şi mirodenii de noroade / Să ţi se-nchine, Sihăstrie – // Ţi-aduc în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de preţ, / Litania gândului şi-a mâinii / Să ţi se-nchine, Voroneţ – // Ţi-aduc în dar poteca strâmtă / Care învinge peste hău, / Cuibarul inimii, de-i frântă, / Să ţi se-nchine, Sfânt Ceahlău - // Ţi-aduc, de peruzele, cerul, / Când peste răni, te înveşmântă, / Şi-ţi este şi liturghierul… / Să ţi se-nchine, Putnă Sfântă! // Ţi-aduc în dar mătasea ierbii, / Şi de prin codri, toată rana, / Când către cer, se roagă cerbii… / Să ţi se dăruie, Tismana! // Ţi-aduc în dar un mir de tină, / Urcând în cei ce vor să vie, / Catapetesme de Lumină, / Să ţi se-nchine, Românie! / 14 mai 2010“.
De asemenea, cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântată de autor cu mare patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune, Constantine“ – versuri memorabile care exultă virtutea credinţei, în pofida oricărei împotriviri şi suferinţe omeneşti: „Poporul de îşi cere fărâma lui de bine, / Sub masa Europei, să aibă loc de câine - / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, veşnic, totul … Credinţa ne rămâne – // Pe cruce de e astăzi, întreaga calicime, / Ţi oasele, şi pielea , şi-ar vinde pentru grâne - / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, veşnic, totul… Credinţa ne rămâne - // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/ Averi, precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astăzi, Brâncovene, ne spune, Constantine: / De pierdem, veşnic, totul… Credinţa ne rămâne – // Şi veacuri de-or să vină, de sărăcie, pline – / Şi nu va fi vreo milă de mamă, sau frătâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, veşnic, totul… Credinţa ne rămâne. 19 mai 2010”.
Nu de mai mic interes este şi stilul popular pe care-l abordează autorul în “Hora oltenească”. Dar şi stilul parodic îl prinde în “Cântec (binar) de dragoste” – parodie după George Topârceanu.
Autorul nu se sfieşte să scrie şi satire sociale vizând sărăcia omului comun, care nu le poate asigura viitorul copiilor săi, ori, mai departe, vizând starea naţiunii române, tot mai împovărată de datorii.
În spirit coşbucian, autorul îi îndeamnă pe oameni la răbdare în poemul “Şi dacă tot mai e ceva”.
Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Să nu cumva să te opreşti” – “Să nu cumva să te opreşti, / Atâţi copii depind de tine, /
Şi-atâtea hârburi bătrâneşti, / Nu te-ntreba de-i rău, sau bine – // Să nu cumva să te opreşti, / Chiar dacă vezi sub stele, hăul, / Sau marea, lipsă, de sub peşti – // Nu te opri: e bun, şi răul – // Să nu cumva să te opreşti, / Să ai cumva vreo îndoială, / Căci tânăr, ai să-mbătrâneşti / De blestemata ta croială – // Să nu cumva, preţ de-o clipită, / Să vrei odihna fără moarte, / Căci nici colegul tău de pită / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de rău... / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , că-n locul tău / Nu va păşi nici Dumnezeu!... // Cât îţi va pare că greşeşti, / Şi poate ai, în veci, dreptate, / Mai pune-un pas, până la moarte... // Să nu cumva să te opreşti!...28 iunie 2010“
Formă, expresivitate, putere de sugestie, excelenţă – sunt coordonate esenţiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El încearcă, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulată: „Durmiţi în pace“.
Motivul jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iată o poezie care ilustrează perfect jertfa omului mărunt care vine în Casa Domnului să-i ţină Acestuia de urât şi să converseze cu El, aducându-i ca jertfă, din puţinul său, fie şi o corcoduşă:
“Pun pe masă, cu zgârcenie, / La greşitele icoane, / Nici de rugă, nici smerenie… / Ci doar câteva moşmoane… // Nu ştiu iotă de ectenie, / Şi de-aş şti, cine m-aude? / De din zori, până-n vecernie, / Mute-s cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masă, / Nu mă-ntreabă nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasă, / Să-Ţi ţin, Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Deşi n-ai decât o viaţă, / Fiecărui, la răscruce, / Îi dai capătu-i de aţă… // De aceea-Ţi calc odaia… /Şi Te tot privesc din uşă … / Cum Îţi bate-n sânge, ploaia… / Când primeşti o corcoduşă…6 iulie 2010”.
Autorul a inserat în volum şi psalmi laici. Ex. “Psalm”; Psalmii neîncăperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; ş.a.
Dar şi poeme închinate unor poeţi clasici precum: Adrian Păunescu, sub genericul “Poeţi pe plaiul mioritic”.
Aşa cum am menţionat, Lumina joacă un rol esenţial în viaţa şi opera poetului, fără ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din această Neînserată Lumină găsim pretutindeni în lirica lui, sub forma unor mici bobiţe de mărgăritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot ce va să vină, / Pune pasul, precum gândul, / Spre lăuntrica lumină - // Toate drumurile care / Spre înalt, te vor susţine, / N-au în infinit, cărare, /Cât lumina cea din tine - // Multe câte te învaţă / Câte nu le poţi cuprinde, / N-au în ele-atâta viaţă / Cât în raza ei, merinde – // Taină care nu se ştie, / Pas ce nu îşi ştie mersul, / Înăuntrul tău, făclie, / Nu încape Universul – // Urcă, zare după zare, / Între ce e rău, şi bine! / Ca să vezi că seamăn n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).
Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Păunescu, fie exultând personalitatea şi lirica acestuia, fie în chip de Requiem şi chiar “Balada Păunescului”.
Şi altor poeţi le sunt dedicate poeme: Marin Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.
Parafrazând poemul “Rugă pentru părinţi” al lui Adrian Păunescu, Liviu Jianu scrie “Rugă pentru copii”, un poem copleşitor, despre starea actuală a familiei şi în special a copiilor: “Prea tăcuţi şi prea cuminţi, / Cum răsfiră din psaltiri, / "Dragii noştri, buni părinţi," / Sacrificii de martiri - // Tot martiri au fost, şi dor, / Azi şi ieri – dintr-un capriciu – / Împărţind cu pruncii lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rărunchi, / Sânge bun pun ţării-n conturi, / Să-l doneze, în genunchi, / Tot spre roşii orizonturi – // Ia priviţi-i cum cerşesc, / Ia priviţi cum nu mai vine, / De la Domnul lor ceresc, / Măcar mana de ruşine – // Ia priviţi cum stau la cozi, / Ia priviţi în cimitire, / Cum se duc, să dea la plozi, / Libertate şi iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, şi ei, de toate - / Din puţinul lor, puţin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Şi mai au, puţin, puteri, / Şi mai au, puţină, vlagă, / Să întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetiţă dragă? // Rătăciţi, mai au de dat, / Cocârjaţi, mai stau ca drepţii, / Să plătească îndesat, / Şi iubirea tinereţii – // Să plătească şi în rugă, / Un păcat – de-a fi părinţi, / Ce nu ştiu deloc să fugă, / Doar să dea, strângând din dinţi … // Şi mai au, puţin, puteri, / Şi mai au, puţină, vlagă, / Să întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetiţă dragă? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.
Şi tot în spirit păunescian, Liviu Jianu scrie poemul “Manifest pentru sănătatea mormintelor” – o satiră usturătoare la adresa societăţii în care oamenii au ajuns să cerşească.
O altă satiră este îndreptată spre starea de azi a culturii într-o societate care nu-şi respectă valorile şi-n care poeţii o duc din ce în ce mai greu: “Avem păcatul, totuşi, de-a mânca, / Dar şi păcatul de-a muri de foame - / Pâinea-i produs de lux, în ţara mea - / Produs de lux – şi ţâţele de mame – // Maternitatea este un păcat, / Este păcat, şi-a zăbovi în rugă, / Păcatul cere bani, de consumat,/ Şi banii la păcate, te înjugă – // Virtuţile, de mai încap în şcoli, / Pe piaţa preţioaselor păcate, / Nu merită – o viaţă – nici doi poli - / Şi sunt produse nestandardizate - // Avem păcatul de-a ne fi şi frig, / Păcătuim când prea bolnavi, ne doare – / Produs de lux e astăzi un covrig, / Produs de lux – căldură, sau răcoare – // Produs de lux – o viaţă de copil, / Maternitatea este un păcat, / S-ar prea cădea să dispărem umil, / Dar moartea e, şi ea, de condamnat – // Avem păcatul de a fi bolnavi, / Şi-a nu-nţelege, vindecării, costul, / Muncim iluminării celor bravi, / Ce ne cer bani, să nu ne vadă rostul – // Şi ce nu este, oare, azi, păcat? / Şi ce nu este fals, şi crud, întrânsul? / Şi lacrimile s-au privatizat, / Şi strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în ţara mea).
O satiră destul de muşcătoare este cea din poemul “Omagiu flămândei finanţe”: “E coadă la anafură-n Biserici; / Şi cei flămânzi o pun grăbit în pungă - / Şi iau atât cât foamea le alungă - / Nu bucăţica pusă-n vas, de clerici – // Se strigă chiar, din spate: "luaţi doar una! / Să-ajungă pâinea pentru toată coada!" / Ies miei din rând, verificând grămada – / "Tu ai mai luat! Afară, şi ia mâna!" // Se scoală mieii dis de dimineaţă – / Să ia - nu carne, lapte, sau smântână – / Ci pâinea care-i ţine încă-n viaţă – / Slujită de-un flămând de-o săptămână – // Şi nu se-ajunge! pleacă restul lumii / Într-un alt veac, să prindă altă coadă, / Unii mai iau un scaunel în noadă, / Alţii, grăbiţi, mănâncă pâinea humii – // Aşa mi se părea de dimineaţă, / Când am văzut un tânăr doar, cu foame / Punând în pungă, pâinea pentru viaţă – / Din care-a prins şi Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”. Poezii tradiţionale de sărbători, colinde şi rugăciuni, urări pentru români, scrisori către Moş Crăciun şi către Moş Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” şi chiar o parodie intitulată “Moş Crăciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicaţii pentru diferite persoane, alcătuiesc o suită lirică originală, plăcută, uneori chiar cu o notă amuzantă.
Câteva idei forte străbat lirica acestui poet. Uneori ele sunt oximoronice: Dumnezeu s-a născut sărac, unii oameni trăiesc în huzur; caritatea creştină trebuie să se manifeste faţă de aproapele, trebuie să ne cinstim sfinţii, eroii şi înaintaşii; viitorul copiilor este incert; oamenii şi-au pierdut demult speranţa; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la moarte pentru o viaţă mai bună, însă realitatea contrazice aceste sacrificii omeneşti, de Sărbători trebuie să dovedim iertare şi înţelegere pentru semeni, ş.a.
Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacăra” ajuns la Craiova şi sunt dedicate, aşa cum am mai precizat, poetului Adrian Păunescu.
Întregul volum reflectă simţămintele unui poet cu adevărat remarcabil, el este uşor accesibil şi plăcut, constituind încă o izbândă pe tărâmul literaturii româneşti contemporane. Vomul poate fi descărcat pe site-ul: www.semanatorul.ro - secţia Poezie.
CEZARINA ADAMESCU,
19 noiembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu