UNIVERSUL ÎNTR-UN BILET DE AUTOBUZ

Anni-Lorei Mainka, „Jurnal pe bilete de autobuz” - poezii

Este ştiut, Jurnalul ca şi specie literară a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Strămoşii îşi aşterneau gândurile pe zidurile peşterilor, scrijelate cu pietre ascuţite, încă dinainte de inventarea scrisului şi cînd limbajul se reducea la un pumnişor de cuvinte, mai mult mormăieli şi ţipete de glorie atunci când vânătoarea sau răpunerea duşmanului era încununată de succes. Suportul material a fost şi el diferit, o dată cu trecerea veacurilor: scoarţă de copac, piatră, frunză, papirus, lemn, hârtie, celuloid, până la suportul virtual de astăzi.

Jurnalierii nu au fost neapărat scriitori.

Ei au fost scribi la curtea împăraţilor, cronicari, iar în timpurile noastre, publicişti, memorialişti, eseişti.  Unii, scrupuloşi îşi ţin un jurnal întreaga viaţă, consemnând cu acribie, tot ce li se întâmplă pe fragmente de timp. Alte jurnale intră în componenţa memorialisticii prin datele istorice cu caracter general, pe care le furnizează. Ele sunt fresce ale unei societăţi date, care se întind pe  o plajă de timp oarecare, ajungând în prezentul continuu al scriitorului respectiv. Sunt celebre jurnalele memorialistice ale lui Malraux, Maurois, Dostoievski, Tolstoi ş.a. dar şi cele panseistice ale lui Blaise Pascal, Jules Renard, Julien Green. Jurnalul intim, epic sau liric a întrunit sufragii şi chiar a fost căutat şi gustat de multe categorii de cititori.

De ce simte nevoia un scriitor/poet să-şi dezvăluie gândurile şi sentimentele, fragmentându-le cu scrupulozitate pe ani, luni, zile, ore, minute? E şi aceasta o luptă împotriva uitării, o încercare disperată de a opri Timpul din scurgerea lui inexorabilă. Cert este că, aceste însemnări/consemnări ale unor stări personale, cuprinzând şi evenimente istorico-sociale, rămân în dicţionare şi istorii ale literaturii drept o specie aparte, intimistă, sufletească.

„Jurnalul pe bilete de autobuz” al autoarei Anni-Lorei Mainka este un fals jurnal, aşa cum fals jurnal de călătorie, au scris şi Baconsky, pretext pentru fluxul memoriei care aduce în prezent aluviuni de întâmplări şi cuvinte.

Pretexte ideale pentru ilustrarea unor stări lirice ori conceptuale, care să-l definească pe autor. Nicăieri ca în Jurnal, autorul nu e mai real, mai autentic. Deşi conţine o anumită notă de subiectivitate, acolo el nu poate minţi. Cu totul altceva este Jurnalul liric, care-şi permite metaforizarea stărilor prin care trece autorul.

Deşi nu este atât de cunoscută în România, scriitoarea Anni-Lorei Mainka s-a impus în literatura diasporei prin scrieri în proză şi poezie, precum şi traduceri în şi din limba germană,  care au propulsat-o în Germania, în presa online şi scrisă, prin numeroase colaborări la reviste cu: “Der Flug des Greifs” - Zborul grifonului; cu “In fremden Häfen;  “În porturi străine” - piesă radiofonică,  Deutsche Welle.

 Colaboratoare la revista de literatură - Bucureşti - Zeitschrift der Germanisten Rumäniens cu - traduceri filosofice - Bochum 1992;  la  “Kurier” cu traduceri de poezie şi  în alte reviste.

Anni-Lorei Mainka este absolventă a Universităţii din  Bucureşti/Secţia: Germană, Engleză, Daneză, 1977-1981; cu Diplomă în  filologie având tema: „Christusvisionen bei R.M.Rilke“, şi  absolventă a Universităţii  din Bochum, Germania, Filologie clasică: secţia germanistică, romanistică, Literatura din est.

          Câteva scrieri: 2001 – „Cu lupii la masă“, -„Mit den Wölfen zu Tisch“, (lirică rom.); 2009 – „România dincolo de pleoape“ - „Rumänien hinter den Lidern“; lirică germană de  Dr.Matthias Buth, (traducere, lansare Gaudeamus: Ana Blandiana, Matthias Buth);  2010 – „Jurnal pe bilete de autobuz“, -„Tagebuch auf Busfahrkarten“ – lirică românească; 2010 – „Burgundia“ – lirică românească; 2010 – manuscris : roman – „O copilărie bucureşteană în mai multe limbi“ „Bukarester Kindheit in mehreren Sprachen“ – germană; 2009 –Alte manuscrise : „Visele doamnei Pachet“, lirică românească; roman – „La cules de rodii în cartierul Rahova“, (proză românească).

          Are de asemenea, în manuscris şi scrieri  originale şi traduceri din lirica germană şi este membru fondator al revistei „Zodii in cumpănă“, Freiburg, şi din 1990 – la  Zeitschrift der germanisten Rumaeniens, Univ. Bucureşti.

          A fost nevoie de aceste sumare  date curriculare pentru cei care nu o cunosc, pentru o eventuală schiţă de portret. Anni-Lorei Mainka s-a impus în tot ce a scris, prin originalitate şi un stil care o face inconfundabilă.

          Volumul la care facem referire, „Jurnal pe bilete de autobuz“ cuprinde o selecţie reprezentativă din lirica autoarei. De fapt, este vorba de o suită generoasă de tablete lirice, poezie de stare şi de conţinut care-i relevă înclinaţia spre introspecţie dar şi aplecarea către amănuntul cotidian, care dobândeşte în viziunea poetei, dimensiuni şi semnificaţii majore.

          Suita de amintiri versificate, dintr-un Bucureşti de altădată şi-a pus amprenta definitiv pe sufletul autoarei şi, precum spiriduşul-copil existent în fiecare din noi, îşi scoate căpşorul din când în când şi o trage de mânecă. Leac împotriva uitării. N-avem voie să uităm nimic. Nici aroma frunzelor strivite sub tălpi, în Cişmigiu, nici gustul suav-amărui al bucuriilor şi fericirii trecute, strecurate subtil prin colul clepsidrei, precum bobiţele de nisip. Nu, nu trebuie să lase urme, dar parcă...Să treci prin lume fără să laşi o urmă luminoasă... Flash-urile acestea în clar-obscur, liricizate, le poţi tezauriza într-o lacră proprie, acolo unde ai aşezat cu  evlavie, rochia de mireasă, teancurile de scrisori cu plicuri roz sau lila, legate cu fundiţă roşie, fotografii alb-negru şi saepia, bileţele de dragoste,  beteala şi voalul din ziua nunţii, fleacuri cuminţi pentru lada de zestre. Şi, bineînţeles, nelipsitul Jurnal, prietenul dintotdeauna, singurul care nu te trădează.

          Toate acestea îşi cer acum „dreptul la timp“ – cum ar fi spus Nichita. Au fost destul de multă vreme înnăbuşite. De fapt, ele constituie averea noastră sufletească. După ce ne-am dezrădăcinat. După ce, din strada copilăriei, din figurile estompate ale vecinilor şi prietenilor, din parfumul întâmplărilor din copilărie şi adolescenţă a rămas doar o adiere. Un flacon special care să le păstreze intacte, şi-ar dori fiecare. Un astfel de flacon este cartea de faţă. Cuprinzând esenţe de spirit. Esenţe de poezie. Esenţe de viaţă. Elixir. Balsam. Medicament. Afrodisiac. Urmă luminoasă. Un petecuţ de gând pe un petecuţ de hârtie.

          Frânturi, fragmente, crîmpeie de lumină. Bijuterii sufleteşti. Pepite. Perle din stridii. Picături de lumină. Clipe de eternitate.

          „Jurnal pe bilete de autobuz“ – un buchet parfumat cu flori sufleteşti neasemuite.

          Mărturisesc că şi eu am scris uneori, mici însemnări pe bilete de autobuz. Ca să nu pierd clipa. Ideea. Aurul sufletesc.

          Monseniorul Vladimir Ghika, prinţul care a renunţat la onorurile familiei domnitoare în care se născuse, pentru a îmbrăca rasa monahală şi a-şi sluji semenii, pe cei mai mici şi oropsiţi dintre ei, fiind pentru aceasta întemniţat şi găsindu-şi sfârşitul la o vârstă când trebuia să-şi scrie memoriile, în închisoarea de la Jilava, a scris şi el pe bucăţele de hîrtie, cu creioane ascuţite pe care le ascundea în buzunarele foarte largi ale mantiei lui negre. Cei care au găsit şi structurat aceste bijuterii sufleteşti, aceste diamante de gând, au săvîrşit un imens act de restituire, pentru că din ele au ieşit celebrele panseuri scrise în limba franceză, ce au rămas mărturie a gândirii sclipitoare a acestui teolog şi monah de excepţie al cărui dosar de beatificare este depus la Comisia pentru Congregaţia Sfinţilor de la Vatican. Monseniorul Ghica e deja recunoscut ca un sfânt în Biserica Greco-Catolică de rit bizantin, dar nu numai acolo, ci şi în Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică.

          Jurnal pe bileţele foarte mici de hîrtie, poate de mărimea unui bilet de autobuz, scris cu litere mici şi subţiri, dar cuprinzând esenţă de spirit.

          „Jurnal pe bilete de autobuz“ – chintesenţă de poezie, într-un limbaj metaforic, lapidar, un stil bine conturat şi o anume maturitate artistică. Ineditul acestor însemnări constă în imaginile-blitz care surprind realitatea. În acele flash-uri inimitabile în care autoarea a putut să-şi devoaleze, fie şi pentru o nano-secundă, sensibilitatea, gingăşia sufletească, lirismul, capacitatea de sinteză, eufonia.

          Gândurile sunt aşternute aşa cum vin, netrucate, învăluite într-un halo inefabil cu atingere în contingent, dar prea puţin dispuse să accepte partea materială a vieţii, deşi decurg din preocupările cotidiene. Poeta nu ţine nicidecum la convenţii literare, ea este cât se poate de nonconformistă:

          “Pe stânga maşina se ţine de lacrimi / mi-au pătat mâneca  / la intrarea în bucureşti / parfumul uitat de bărbatul apretat  / pe raftul de lângă telefon / la şase dimineaşa a sunat / nu /  nu vine nu  ia parfumul nici cărţile / nu le aduce  / sidney e departe // bucureştiul mă adulmecă / un taximetrist mă ajută să pornesc maşina“.

          Însemnările nu au titluri ci doar cifre. Dar acestea, nu au semnificaţie decât pentru cea care le-a conceput: “bucureştiul chiar şi aşa fără canguri /
şi vapoare japoneze nu mă loveşte / lacrimile devin dulci un şerbet / îmi vor crăpa buzele între  / serbet si sare // poimăine plec la piteşti  acolo / se bea ţuică uşoară şi prăfoasă // ca să adulmec frunzele între crăciun şi aprilie / voi cumpăra pe datorie un peugeot / să traversez fără riduri  / Calea Victoriei“ (1).

          De fapt, aceste instantanee lirice poartă amprenta personalităţii poetei care poate transfigura realitatea în artă. Ele sunt interactive, sunt colocviale sau solilocviale în măsura în care autoarea doreşte să ne dezvăluie o câtime din sufletul său genuin.

          Dialogurile mascate sunt şi ele un procedeu liric de mare actualitate, mai ales în poezia modernă, când s-a renunţat la semnele de punctuaţie şi la majuscule la începutul versurilor sau în numele proprii.

          Subtilitatea, bogăţia de nuanţe, procedeele stilistice specifice poeziei postmoderniste, au şi ele un cuvânt hotărâtor în desfăşurarea discursului. De asemenea, un umor fin, inteligent, care uneori trece în autoironie, se simte pe tot parcursul volumului. Monotonia cuplului, singurătatea-mpreună, lipsa de comuniune spirituală este accentuată, uneori în note patetice. Teme predilecte: aşteptarea, despărţirea, oboseala, tristeţea. Visul, starea onirică ocupă un loc important aici, amestecându-se uneori cu realitatea. Şi parcă simţi nostalgia unui timp când totul era proaspăt, genuin ca un prim sărut furat pe obrazul păsării poemului în prima dimineaţă de luni a lumii.

          Poezia se insinuează şi te amuşină precum un câine credincios care ţi se alipeşte de glezne: „după  ce ascultam şi lanţul câinelui şi pisica / ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu muşcate / mestecând voluptos molii adormite / auzeam cum păianjenul din colţul camerei termina plasa şi adormea sătul lîngă resturi de ţânţari // şi apoi / apoi auzeam cheia cea mare apoi pe cea mică şi / când se aprindea lumina // visam că luna mă ia în braţe şi mi se făcea cald deschideam puţin de tot genele / mama plângea mototolind între batista cu dantelă şi chei pozele ei // ce poze / n-am întrebat-o niciodată / ceaţa ne va înghiţi în această noapte // cred că e târziu şi luna mă strânge în braţe / cheile ar trebui să fie în poartă.“ (2).

E ca o stare de oniroluciditate sau precum relatarea unui vis recent, întrerupt de ceasul deşteptătorului.

Poeta îşi subintitutează poemele „fragmentare“ şi imediat asociază ideea acestor fragmentare: despre trecere, despre plecare, ş.a. Uneori, aceste „fragmentarii“ au forma unor epistole  minuţios întocmite în care ineditul îşi face apariţia intempestiv ca o lacrimă ţâşnită pe relieful obrazului: „ştiu nici nu ai auzit de anii '60  / sunt pătratele tăiate de tata din calendarele cu care a acoperit pereţii / bucătăriei / a lipit timpul  / cu 3000 de zile înainte de pensionare / pe o bancă lungă în curtea cu o bolta sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună  // şi să vezi ce voi face eu la pensie --- grădina --- un paradis / gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde aţi cumpărat / vopseaua domnule ah aveţi pe cineva las' că ştim noi // tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table // uite aşa s-au strâns calendare au umplut geamantane au umplut dormitorul au invadat balconul au înfundat pivniţe peste pivniţe / kilograme de ace de siguranţă elastice saci dopuri de plută capace pentru borcane etanşe linguriţe articole decupate împăturind medicamente pisate // îţi scriu toate astea ca să ştii nu m-am întors tuşind spre perete ca să dorm uitându-te în somn / mă dor ochii ce nu te-au privit în faţă când m-ai luat în braţe în vârful scării la începutul nopţii credeam că doreai să îţi ceri scuze că sforăi / nu m-a deranjat nu / am adormit muşcându-mi buzele să nu îţi pun întrebări despre mama // a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare / eşti copilul care mă sperie cu propoziţiile scurte ascuţite // zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de crăciun / cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn // tu mi-ai cules amintirile mamei pe care ai cunoscut-o atât de copil ce curaj //  sub masa din bucătărie la îndemână le vei găsi // închid ochii acum şi ascult printre gene cum îţi rozi unghiile / şi te acopăr cu pătura mamei“.

E un gen de poezie foarte percutant, în rândul tuturor categoriilor de cititori pentru că radiografiază realitatea. Un gen de discurs prozo-poetic sau epico-liric de mare actualitate. Ritmul susţinut, crescendo al acestor tablete lirice către un punct culminant, asumă o viziune personală asupra lumii, un caleidoscop de sentimente şi trăiri contradictorii, impregnate de liniştea, tulburată de zgmotele doar, ale amintirii, zeificate icoane pe scoarţă: „mă trezesc lângă un rând de bastoane  / ochii mă dor / orbind în soarele serii /  tresar / din palmă îmi clipeşte ochiul mamei // uitase să îl preseze // între filele zilelor mele de naştere / n-am cu ce plăti răspund  / ştergându-mi somnul de pe faţă / n-am peste luna martie voi trece în baston / luna ce-mi sângerează din frunte  / o voi ascunde / sub flori“ (5).            Desigur, metafora ascunsă-n titlu e foarte sugestivă. Biletele de tramvai, de autobuz, de metrou devin inutile, imediat ce călătoria s-a consumat, ele sunt aruncate (în cel mai bun caz, când posesorul este un cetăţean civilizat) – la primul coş de gunoi. Nu mai servesc la nimic, de altfel nici n-ar avea cum, de vreme ce sunt perforate. Şi nici măcar nu pot cuprinde multe metafore. Dar, ca şi poezia tradiţională japoneză care înmagazinează în doar 17 silabe chintesenţa spiritului uman, ele pot fi  netezite şi mângâiate, puse la presat într-o carte, dacă pe ele stă scris formula eternei declaraţii de dragoste: te iubesc!  Sau: „Eşti frumoasă!“ Atunci, aceste resturi neînsemnate capătă valoare sentimentală şi pot fi păstrate toată viaţa, ca mărturii ale unor clipe de neuitat. Câţi elevi/studenţi n-au scris colegelor pe bileţele de autobuz, cuvinte de dragoste? Câţi vizitatori n-au lăsat bilete pe uşă cuprinzând aceleaşi magice cuvinte care pot deschide, precum iarba fiarelor, orice lacăt, orice broască, orice inimă? Câte persoane n-au tresărit când au găsit un bileţel pe care scria doar un singur cuvânt: Vino!

Aşadar, biletul de autobuz nu e un suport oarecare. Pe el se poate scrie o istorie. Istoria unei vieţi, a unei singurătăţi sau a unirii singurătăţilor.

        Unele poeme sunt alcătuite din altele 4-5 de inspiraţie scurtă, din câteva versuri, aidoma respirărilor în spirit de haiku, chiar dacă nu păstrează formula fixă de 17 silabe:  Iată de pildă: „Jurnal pe bilete de autobuz 5“: „spicele de orez / gâtuite în palma  / unui tânăr chinez / îmi trag libertatea  / din piele“ – acesta ar fi primul; „când deschid printre gene / speranţa / ştiu există nopţi  / mai lungi decât o mie si una“ – al doilea micro-poem; „la capăt  / tu în formă de cer / şi drumul împăturit  / în pielea aşteptărilor mele“ (al treilea); „poveştile boabelor de orez / sunt bancnota forte /  / la graniţa dintre singurătăţile  / noastre“  – ultimul micro-poem.

Unele însemnări „pe bilete de autobuz“ – de pildă cel însemnat cu denominaţiunea 7, constituie un pretext pentru o amintire din copilărie şi nostalgia care se degajă din el este aidoma florilor obosite de cireş care cad primăvara, aidoma unei ninsori cu fulgi de mătase: „gardul e mai mic decât în trecut / oboseala e a doua natură  / îmbrăţişată de timpul pe care îl tai felii  / cu grijă şi-i fac soldăţei copilului / după jaluzelele ce-mi ramân zilnic schijă de schijă / sub unghii // în scârţâitul domol / aud paşii cu care plecaţi  / unul câte unul să îmi lăsati locul / între liliacul cel mare şi cel mic // el înfloreşte  / din primăvară până în toamnă / cu flori mari apoi flori mici“.

        Un mozaic de trăiri genuine, toate aceste însemnări – nu pe bilete de autobuz, cum pretinde autoarea, nu pe şerveţele de hârtie, cum scria poeziile Dimitrie Stelaru la Capşa sau în altă locaţie boemă a Bucureştilor de altădată, ci pe fibrele intime ale fiinţei, acestea sunt poemele Annei-Lorei Mainka, prinse cu o agrafă direct pe inimă:  „peste pod nu poţi trece / lemnul e batrân  / lanţurile ruginite // dinspre păduri cad zidurile  // puneţi o dorinţă / un clopot o mână o gleznă  // buzele îţi muşcă dinţii / între dureri înghiţi  / absolutul // oraşul leagănă visul în balansoare / pădurile nasc anotimpuri /străine // peste pod nu poţi trece / cu ochii în palmă  // mesteceni şi arţari / între clavicule / cu gura deschisă a trecutului / în rucsac / găseşti noaptea într-un / ţipat / harta  / lipsită de nume // strânge-te la piept / străine  / in lumea in care nu va ploua /niciodata pentru tine / peste pod nu poti trece // in zidurile cazute  / aprindeti un foc // un / drum spre inima una“ (9).

O poezie matură şi responsabilă, împlântată adânc, care respiră apoi, prin toţi porii până devii, leoarcă de sunete, leoarcă de tăceri şi de dovezi de tandreţe. Stările pe care ţi le induce acest gen de lirism autentic, sunt de blândă resemnare, de contemplare a vieţii sub lupa amintirilor, de bilanţuri provizorii şi de aşteptare a unui timp mai prielnic. Pentru ce? Pentru TRĂIRE. În aşteptarea trăirii.  Şi între aceste amintiri care vin buluc fără să te întrebe, câteva: „poze alb negru îţi desenează  / delicat între umăr şi ureche // ideea“ (10).

        Metafora aici este la loc de cinste. Şi nu numai aici, ci pe tot parcursul volumului. Poeta se adresează mereu unui interlocutor pe care-l numeşte „dragule“. Acesta nu are nici chip, nici vârstă, s-ar putea să fie chiar alter-ego-ul său, orice interpretare e posibilă. Acest personaj imaginar uneori  răspunde nedumeririlor poetei, alteori îşi urmează propriile gânduri.

        Se-ntâmplă lucruri bizare în lumea în care nimic nu mai e la locul său, de pildă: „azi / cântarul de bucătărie s-a îmbătat / acul de argint nu mai ştie  / câte grame are un gând dimineaţa / un cuvânt la prânz / o amintire cu tine / cînd mi-am înghiţit dintele / de aur la sfaturile încorsetate sub / nasturi şi noduri la uşa trenului / ştiind / nu mai avem nici o zi de cântărit // mâine / voi merge cu el la doctorul de cântare / să-i spele cifrele de poveştile  / ce îi dau bătaia peste cap / să-i revopsească şi cadranul  / pe care zâmbetul tău lămâios / să nu mai cântărească nici un gram...“ (14).

      Şi iată poeme-panseuri de genul: „moartea  / dragule / este victoria asupra legii / neanulate încă“  (17). Şi altele de un senzualism tulburător:
“e bine  / să nu fii singur / la culesul florilor de / levănţică sălbatică // să nu pleci /  în haine deschise la culoare / să te speli bine bine în nisip  / apoi îţi lipeşti o iubire de tălpi“. Nu lipsesac nici viziunile stranii, fantastice: „iarba mov / e ca marea / te prinde în vârtejul ei  / îţi cad umerii-ntre coapse / fulgere mov şi fântâni  / secate de cer şi luna plină / te pot ataca // şerpii sătui / hrăniţi în ospeţele nopţii / îţi vor gâtui paşii / vâslaşii ce te puteau trece  / dorm cu hambarele pline / plătiţi în recolte de vise sălbatice // când între cuvinte / lipicios te îneci în răşină / e prea târziu“. (18).

        Portretul pictoriţei de ceasuri este remarcabil: „uitaţi-vă la ea // pictează ceasuri / pereţi de cristal diamante cu vână  / cernută din plecări pământii /ceasuri pentru cele 7 zile // dintre iubire si moarte / ceasuri pentru mersul pe sârmă / perne pentru somnul în cuburi / între pereţi canale tavane / insectare cu aripi / decolorate de venin // cadranele ei cu gene / alfabet al bunicilor Moso / clipesc  / visându-se în valea celor o mie de braţe / trecînd prin camerele inimii / dormind între ace şi aripi  / între / pereţii secundei / acoperişul de ceaţă / al ultimei ore exacte // uitaţi-vă la ea // muşcă din mărul ionatan şi / citeşte / timpul în culorile feliilor / de cozonac cu (nucă şi) stafide“ (19).

        Între abstract şi concret, între celest şi teluric, între real şi oniric, între liric şi epic, aceste poeme au ceva din inflorescenţa, verdele crud şi parfumul lunii mai, dar şi din galben-ruginiul autumnal, sleit de suliţele astrului zilei: “lipiciul cu care  / mi-au lipit cuvintele / e pe fundul cănii de ceai / printre frunze“ (20).

        Pentru Anni-Lorei Mainka cuvintele pot deveni un „scandal de singurătăţi“. “din apele egiptului se întinde spre  / mine pânza de vorbe / un scandal de singurătăţi“, dovadă a profunzimii gândirii şi trăirii sale. Timpul, pentru autoare prezintă şi el însemnătatea ce i se cuvine şi este o categorie către care se apleacă plină de reverenţă, cu frică şi cutremur. Nimic întâmplător faţă de lucrurile pe care omul nu le poate schimba: „zilele sunt numărate / ca nucile turcului din  / capul străzii / în cântar sunt uşoare / clinchet de mărunţiş / se bucură / îi cumpăr mai mult / l-am întrebat de unde vine / zâmbeşte între negru oliv / mustăţile de motan sperie copiii / unele mame şoptesc / în capul străzii / sunt scumpe / nucile lui //   (...) // o greblă harnică / palma ta acoperă viaţa / îmi aduc aminte de motanul  / mamei  / dormea într-o valiză // zilele sunt numărate / între anotimpuri zâmbeşti / cu gura plină“ (22).

          Poemele Lorei Mainka sunt ca o privire directă în ochi, fără ascunzişuri. Ea transmite direct, fără intermediari, căldura cuvintelor şi nu-şi ia nici un fel de măsuri de precauţie pentru că ştie că sensul adevărurilor sale este unic. Pe de altă parte, exprimarea lapidară, subtilă, schematică, sugestivă, este de preferat pentru poetă, ca şi repetiţia care dă greutate ideii. Experienţa distanţării de locurile natale i-a limpezit, nu numai gândurile, dar şi afectele care s-au aşezat şi s-au sedimentat astfel, esenţializându-se în idei remarcabile. Dincolo de o nuanţă oarecare de verbalizare, directeţea este o trăsătură a liricii sale. Nu e de mirare însă,  că nu găseşte totdeauna răspunsuri, pentru  că „întrebările / ajung greu de pe hârtie în suflet“. (47).

„îmi ustură buzele timpul / o sticlă de ceaţă aminteşte  / de copilarie / tremură târziu în geam / ştiu  / vei pleca un deget spre frunte / zâmbind a nesfârşit // pierdut între parade  / alexei / un mandarin în ştergare“ – spune poeta.      

        Deşi pare că bagatelizează sentimentul etern, prin anumite comparaţii plastice, Anni-Lorei Mainka, de fapt, îl subsumează şi-l asumă ca pe ceva extrem de intim care face parte din sine: „nu mi-e frică să îmbătrânesc fără tine / voi trăi în mine dezlegată // diferenţa între mine şi tine / este / o salată  / fără ciuperci // sau  // o salată”.

Acest misterios personaj, Alexei, numit uneori cu apelativul „dragule“, de fapt, o umbră luminoasă însoţitoare este martorul  şi interlocutorul  ideal, cel care nu-i tulbură gândurile şi ascultă cuminte întreg monologul interior al poetei.

        Reprezentarea stării paradisiace, a Raiului – a acelui loc al speranţei veşnice,  o are poeta în „Jurnal pe bilete de autobuz 34“, o viziune aproape mistică răspândindu-şi ecoul în imagini tulburătoare: “există raiul / dragule / nu e mare cum ştim noi cerul // între munţi  / turle / ascunse printre stânci / cărări între văi crescute  / sub iarba hulpavă de flori / puţini oameni în rai / miros de turtă dulce / cât costă am întrebat încet / să nu-i trezesc  / cât doriţi mi-a raspuns o bătrânică cu basma albă / e de la noi  / noi o facem iarna // vocea  / dragule vocea oamenilor în acest rai  / este ca o mână dreaptă ce te prinde la timp // am dormit cu toţii în iarbă / o noapte între furnici şi şoareci de câmp / iepurii dimineaţa îşi spală urechile căzuţi într-o parte / de noi nu s-a speriat nimeni / am plecat încet pe uşa din spate a lumii //  / există raiul  / dragule / există / fără adresă“. (34).

        Remarcăm în toate poemele ca atitudine esenţială şi trăsătură definitorie a liricii sale şi totodată o dinamică foarte specială,  urgenţa, imperativul şi directeţea adresării, încărcate de dramatism, însă fără acea undă de fericire, de bucurie, de împlinire pe care poeţii o exultă în versurile lor. Iată: „îţi scriu cu ultima cerneală a serii / alexei / fărâme pentru  / un mâine ce azi nu are auz // aici  / între plutele de somn ce-mi pândesc ochii / bolovanii de cuvinte nu lasă urme  / ca palma bătătorită a pândarului  // ne ascundeam între pomi aspri / livezile de pruni şi cireşi au devenit  / iedera ce ne acoperă  / în taină // îţi aud  / fluieratul în spatele  / căruţelor cu roţi de lemn / zorii aceia / peste un cer jumate / picură peste frunte / visele tale / odihnindu-ne setea // noaptea / numai noaptea se aşează  / aici / în faţa casei  / numărându-ne uşile“ (36).

        Ceva pe care-l caută la nesfârşit, ceva care nu se ştie dacă va fi găsit vreodată, „acel ceva, plăpând, înaripat şi sacru“ (Platon) –  ceva pentru care cuvintele nu sunt de ajuns, nici tăcerile, constituie de fapt,  durerea, obsesia poetei, ceva care poartă numele dorului de verde şi mai înseamnă realitatea spirituală spre care tindem.  Şi ştim că verdele înseamnă „acasă“: „nu încape în plicul  / de azi  / dorul de verde“. Acolo unde odinioară: „tăcerea întreruptă de greieri / ne-a luat în braţe  // alexei // ne dăm de-a dura printre  / câmpurile în arşiţă şi gemetele / singurătăţilor aşezate la poartă // ochii înlemniţi de la marginea  / drumurilor au uitat să clipească // (...) // buzele timpului crăpate / au mai scos un oftat şi capetele / părăsite de nume s-au întors spre  / cerdacuri roase de sărăcie // urmele printre şanţuri şi praf  / prea mari pentru a fi de la vite / vorbesc o limbă pentru care  / alexei / cuvintele mele sunt şchioape // ai grijă // pune-ţi pe frunte în serile acestea / frunze mari  / să nu se usuce lacrimile între / secetă şi tăcere“ (42).               Pentru cel plecat există orişicnd o speranţă de reîntoarcere: „aşteaptă / iedera lăsată de tine / prin tencuială îţi va face / semn / sub straşină / vei gasi cheia“. (45).

„Mirosul de viaţă vine prin pereţi“ – spune Anni-Lorei Mainka şi o credem pe cuvânt  pentru că ne invită fără fasoane să intrăm: „la noi în sufragerie / anul / are trei săptămâni / una colorată / una rece / una alb-neagră // fotografii // zâmbet crăpat din mărul de granada // vederi / fără destinatar // timp ofilit în poleiale fardate / cu ciocolată cu rom // anotimpurile retrase între coperţi / se simt bine lăsate libere prin casă / în baie / se leagănă din cutii în cutiuţe // afară plouă două anotimpuri  / iar vara ţine jurnal între / ventilatoare // în râs de pepene galben /am uita să ne aplecăm peste balcon // tocmai s-a sinucis o iarnă“ (49).

        Regretul după un timp revolut, după copilăria care nu se mai întoarce decât în zâmbetul urmaşilor, lucrurile şi casele uitate, părăsite, dorurile călătorind hai-hui cu pletele despletite, întreagă atmosfera aceea fantastică agrementată cu  inocenţă, Hiperboreea, Paradisul dintâi, toate acestea răzbat în versuri neasemuite. “Caruselul de tinichea în culori  / deocheate s-a spãlat între timp / le-au crescut aripi cailor pitici / din cartierul de lemn // noaptea sparge zidurile  / trece caleaşca cu gnomi / şi guri cãscate / flãcãri sãgeţi  / îmbătrânite şi ele  // ştii  / alexei / am păstrat în coajă de nucă / colţuri de vitraliu / copilãria în bãlţi / râsul în curcubeu / vise îmbibate în / ciocolată neagră // aştept  / coatele tocite / de asceză / întâlnirea în vitraliul / asprit de timp“ (53).

Desigur, Anni-Lorei-Mainka este o învingătoare pentru că, spune ea: „eternitatea e de partea mea“. Şi suntem convinşi că aşa este.

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

  10 februarie 2011