27 Martie: Ziua mondiala a teatrului: ADU-ŢI AMINTE : FRUNZELE PLÂNG PRIMĂVARA, ÎN PRAG DE ÎMBOBOCIRE

Stela Popescu Temelie, „Frunzele plâng toamna”, Editura N’Ergo, 2oo4

Nici nu mi se uscase încă lacrima din vârful peniţei după regizorul şi actorul Lucian Temelie, când o veste cu mult mai năprasnică avea să-mi străpungă baierele inimii : Stela, Steluţa Temelie, frumoasa şi buna şi talentata şi nespus de iubita şi draga, întro clipă nefastă, avea să zboare la soţul său, la marea şi unica iubire de-o viaţă până dincolo de moarte. Un zbor de sus în jos şi nu pe aripi de înger, ci frânt în mod nedrept şi cu atât mai cumplit, după trei luni de durere, de neputinţă, disperare şi lacrimi…

Stela s-a supărat pe Dumnezeu, pe teatru, pe oameni, pe amintiri, pe sine şi şi-a pregătit aripile. Dar aerul nu era netezit încă. Iar aripile, precum cele ale lui Icar, din ceară, n-au susţinut-o.

Eu nu ştiu, nu sunt în măsură să ştiu dacă Luchi Temelie a aşteptat-o cu braţele deschise, acolo sus, ori aici, jos, în grădiniţa din spatele casei, ori numai gestul lui de prindere a rămas în aer, suspendat a neputinţă.

De obicei, despre aceste lucruri se tace. Cu reverenţa cuvenită, să nu tulbure cumva, amintirile.

Dar exasperarea şi neputinţa fac uneori să se spargă tăcerea crispată, instalată condescendent pe chipurile oamenilor din jur, atât de apropiaţi, dar atât de străini, îndeobşte. Singurătăţile-împreună nu se comentează, ci se trăiesc şi sunt cu atât mai cumplite cu cât mai mulţi oameni sunt în jurul tău.

Aceste rânduri sunt un strigăt. Un strigăt mut azvârlit în abis. O grimasă definitivă care striveşte obrazul, surâsul, lumina din ochi. E poate, strigătul primordial de disperare când omul, slab şi nevolnic şi-a descoperit propria condiţie. Să ne întrebăm de ce? E de prisos.

În tulburarea mea, încerc s-o evoc pe Stela Popescu Temelie ajutându-mă de propriile sale cuvinte. Uneori ţi se face o lehamite grozavă de propriile cuvinte, de vreme ce se dovedesc de prisos.

Sigur că, citindu-i şi recitindu-i amintirile imprimate între copertele unei cărţi şi cuvintele lăsate publicului petroşănean, la despărţire, cuvinte care o definesc şi pe care le-a rostit, premonitoriu, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” în februarie 2005, când a avut loc lansarea volumului :

„Va veni o zi prieteni,

când voi pleca de aici

am să vă părăsesc,

am să iau cu mine

florile şi visele mele –

un bagaj uşor, de mână,

pe care să-l port pretutindeni.

Va veni o zi, prieteni,

când voi pleca de aici:

am să vă părăsesc.

Din tot ce am al meu,

am să vă dărui tot

n-am să opresc pentru mine

decât o floare, o singură floare,

Va veni o zi, prieteni,

când voi pleca de aici:

am să vă părăsesc…”

poate că vom găsi o justificare, o circumstanţă. Şi Dumnezeu, în marea sa Milostivire, îşi va arunca ochii asupra sufletului său răvăşit, scindat, însingurat, rămas fără paiul de sprijin, şi-i va lua în palmele Sale uriaşe sufletul, ca pe o steluţă pe care o va aşeza cu grijă pe boltă, alături de celelalte să-i lumineze pe drumeţii cu întuneric în suflet şi minte. Măcar atât.

S-a împlinit această tristă profeţie a părăsirii, numai că de data aceasta, definitiv, nu de pe o scenă a ţării pe alta, ci plecarea de pe scena vieţii. Prin catifeaua cortinei, prin pânzele lungi ale pantalonilor laterali, prin parfumul unic al scândurii bătătorite de milioane de replici. Ieşirea în culise, pe culoarele întortocheate spre un alt tărâm unde actorii devin doar spectatori.

De ce mă simt atunci, atât de jefuită? Cine-mi fură bucuria prezenţei unor persoane atât de preţioase pentru mine? De ce această smulgere dureroasă? Şi ecoul întrebărilor inutile parcă îmi sparge timpanele.

Poate voi dezlega aceste mistere în clipa cea de pe urmă a vieţii, ori poate niciodată. Până atunci, vreau să-mi amintesc de Stela Popescu Temelie, aşa cum era : o femeie frumoasă, veselă, tonică, talentată, generoasă, cu multe calităţi, o soţie iubitoare şi o mamă minunată.

Şi nu ştiu de ce, mi-am amintit azi, după 38 de ani de la terminarea liceului, de un poem din clasa a XII-a, semnat de Camil Petrescu, intitulat în chip straniu : „Ceea ce nu se uită” :

„Îmi amintesc, o, şi de tine, Stela,

De saltul tău în gol de la mansardă

Şi de poşeta larg deschisă-alături

Cu patru lei în gura ei hulpavă.” (citat din memorie).

Scriam despre Stela Popescu Temelie, cu prilejul lansării cărţii ei în data de 1 februarie 2005:

Din galeria figurilor arhetipale contemporane şi clasice existente, vehiculate, închipuite sau însuşite prin rolurile variate jucate de-a lungul unei jumătăţi de veac „de scândură”, răstimp în care a jucat peste 150 de roluri, Stela Popescu Temelie face o notă aparte. Ea este fără asemuire şi totodată, îşi găseşte corespondent în fiecare personaj întruchipat. Într-atât de autentică e trăirea încât persoana reală se confundă cu personajele.

Şi nu e de mirare căci, stofa de actor în care s-a înveşmântat pe dinăuntru i-a conferit o multitudine de posibilităţi de manifestare a propriului sine.

Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte roluri interpretează. Ce bogăţie de trăiri poate dobândi un actor după 50 de ani de teatru! După zeci sau chiar sute de personaje interpretate, cu care s-a confundat, cu mii de poezii recitate şi o infinitate de gesturi semnificative îmbrăcate-n tăceri pe măsură şi rămase în inventarul memoriei proprii sau în cea a colegilor dar în chip deosebit, în memoria publicului care a urmărit orbita acestei „Stele” a Teatrului românesc.

Demnă urmaşă a marilor maestre ale scenei., Stela şi-a luat în serios rolul vieţii sale, acela de a sădi bucuria în suflete, de a aduce stropi de rouă şi speranţă în cât mai multe suflete însetate de Înalt. Generoasă profesie! Să mângâi, să alini, să ştergi lacrimi!

Având şansa unui fizic agreabil, ceva între o Cosânzeană autohtonă şi alura zânelor dansând în rochii străvezii, voalate, ori consistenţa deosebit de armonioasă a modelelor Rubens-iene, chipul întro perpetuă uimire privind ingenuu lumea, seninătatea şi zâmbetul de copil, învăluia de fapt, adâncimi insondabile de spirit, nevoia acerbă de Înalt şi Profund, în ipostazele cele mai sacre. Aş îndrăzni să o asemui cu frumoasa şi candida Giulietta Massina, cea care a rămas nemuritoare prin rolul Gelsominei din filmul „La Strada” sau prin rolul, nu mai puţin reuşit, al Cabiriei din filmul „Nopţile Cabiriei” în regia aceluiaşi Federico Fellini.

Poate cea mai de preţ constantă a vieţii sale cu sinuos traiect, a fost dimensiunea spirituală, perpetua raportare la divinitate, sentiment desprins din primii ani de viaţă şi nu atât din zestrea familială, numărând mulţi preoţi şi diaconi, cât din fibra intimă, încolăcită definitiv în spaţiul de graţie al divinităţii.

Unii oameni îl cunosc pe Dumnezeu întro mare răscruce a vieţii, alţii, în ultimele clipe de viaţă, iar alţii, din nefericire, nici măcar atunci. Stela a fost hărăzită a-L cunoaşte, prin genitorii săi, încă din primii ani ai vieţii şi cadou mai mare nici că putea primi.

Sentimentul religios transpărea din fiinţa sa în orice clipă şi se poate spune că, nici nu putea respira alt aer decât acela al sacralităţii. Acest duh i-a imprimat pe chip o lumină cu totul specială, alta decât a reflectoarelor cele mai puternice, alta decât a rampei la care, de mii de ori a fost aclamată, aplaudată, ovaţionată, chemată cu fervoare şi răsplătită cu braţe întregi de flori.

Lumina dobândită astfel îi ieşea prin toţi porii, îi strălucea în ochi, pe obraji, pe şuviţele de păr, reflectată în infinite nuanţe în straie şi forma în jurul său aura pe care era imposibil să n-o vezi şi pe care nu i-o putea lua nimeni, oricât de palid i-ar fi fost chipul. Omul se schimbă, dar aura nu, ea a rămas la fel de frumoasă, strălucind şi reflectându-se pe chipul celor din jur.

Dacă n-ar fi fost atât de materială, Stela s-ar fi confundat, din această pricină, cu o fiinţă hieratică, gata oricând să se ridice de-o şchioapă de la pământ, în răpire duhovnicească.

Şi iată că Dumnezeu i-a hărăzit încă un talent : (citiţi : talant) copleşitor de simplu : acela de povestitor, de narator, de băsmuitor, de povestaş. Cu o simplitate humuleşteană, cuceritoare şi un umor sănătos şi stenic, simplitate născută în anii de frământări şi plămădiri lăuntrice, cuvintele sale, par că-şi iau zborul o dată cu visele. Înzestrată cu un acut simţ de observaţie şi cu o imaginaţie precoce, autoarea ia cunoştinţă de propria existenţă, încă de pe când nu ştia să vorbească.

„Poate o să vi se pară straniu, dar eu vedeam de mică toate lucrurile, cu mai mare înţelepciune decât le văd acum. Deşi eram de câteva luni, eu mă puteam privi pe mine însămi.(…) Jumătate din mine privea făptura în care am intrat din curiozitate şi interes.

Am gândit aşa până la vârsta de şase ani când brusc am păşit în copilărie.”

Alţi copii la această vârstă părăsesc copilăria, maturizându-se brusc. S-ar zice că Stela n-a născut matură şi treptat şi-a revendicat vârstele pentru că nu voia cu nici un chip să le piardă, să renunţe definitiv la ele. Spectrul războiului cu foame, bombardamente, sirene, avioane, sânge, violenţă, răniţi, spitale, toate acestea însă îi răpesc copilăria. E ca şi cum un căpcăun fioros ar fi ameninţat-o din întuneric că dacă o găseşte, o mănâncă. Asemenea spaime cum numai în coşmaruri apar, îşi lasă amprenta uneori, toată viaţa.

În ochii copilei, mama apare ca un personaj mistic, fabulos, cu nume unic : Atintel. Frumoasă, misterioasă, tăcută, „ uneori stând cu ochii pironiţi departe, desprinsă de cei din jur, scriind versuri, alteori râzând, dansând, iar chipul delicat, căpăta în acele momente o nuanţă străvezie şi ochii îi deveneau trişti.

Iubindu-şi fetiţa cu o dragoste pătimaşă, o învăţa tainele vieţii. Era proprietara unei sălcii lângă care stătea ea. Stranie e şi contopirea celor două fiinţe. „Atunci o simţeam pe mama ca şi cum aş fi făcut parte din fiinţa ei, eram un tot şi gândurile noastre depăşeau orizontul.”

E ciudată cel puţin această prelungire a vieţii intrauterine, când copilul, în sânul matern, se simte foarte bine şi uneori, refuză să iasă la iveală. Fetiţa prinzând de mică gustul stranietăţii, de bună seamă moştenit, se plimba singură printre morminte şi vorbea cu morţii, prietenii ei, din ale căror trupuri îngropate „creşteau corcoduşi cu nemiluita”.

Şi mai ciudat e acest loc de refugiu pentru un copil, predispoziţia la cugetare. La meditaţie. În plin război, copila părăseşte joaca pentru citit, descoperind o lume fascinantă şi plină de farmec în care intra când timidă, când intempestiv, când îndrăzneşte să scrie o piesă de teatru, pasiune care mai târziu o va subjuga şi căreia i se va dedica, o va sluji cu sfinţenie, după propria spusă : „cât va fi voia lui Dumnezeu”.

Revelatoare sunt, de altfel, şi versurile pe care le scrie : „Eram o pasăre cântătoare care-şi găsise alinarea în propriul cântec./ Eram un copac, ce-şi găsise adăpostul în propria lui scoarţă./ Eram o stea mică, ce-şi găsise strălucirea în propria ei lumină.”

Paralel cu lumea fascinantă a cărţilor, descoperă mirajul muzicii clasice, ascultă voci celebre, trăieşte emoţii indescriptibile.

Interesant de remarcat e la fetiţa, apoi la adolescenta Stela, comuniunea intimă cu Dumnezeu, pe care-L interpelează, îl ia martor la toate întâmplările vieţii, împletind munca şi rugăciunea ca şi călugării care au program de viaţă : „Ora et labora”.

„Repetam când nu erau slujbe la biserica Sfântul Ene.

Iubeam liniştea din biserică şi mă simţeam în elementul meu acolo, printre icoane, în biserica binecuvântată. Repetam cu voce tare, de nenumărate ori, monologul Ecubei şi, parcă icoanele cu Domnul Isus repetau o dată cu mine!”

O mărturie de valoare artistică inestimabilă este şi examenul la Institutul de Teatru unde îi întâlneşte pe marii maeştri ai scenei româneşti : Maria Filotti, Victor Bumbeşti, George Vraca şi mulţi alţii.

Aceştia i-au remarcat virtuţile interpretative, care ies la iveală firesc, fără eforturi speciale, parcă aidoma sângelui care curge nestingherit prin vene, ori oxigenului care aeriseşte creierul.

Când un dramaturg ca Horia Lovinescu, la sfârşitul unei reprezentaţii, te mângâie pe creştet şi-ţi spune că vei deveni o mare actriţă, poţi zice cu temei că „ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap”. Poate că venirea providenţială a lui Ion Petrovici – directorul Teatrului de stat din Petroşani la maestrul Victor Bumbeşti, unde se pregătise tânăra Steluţa, a fost factorul declanşator al evenimentului care a urmat : propunerea de a juca în Valea Jiului pentru oamenii care aveau parte de puţine bucurii în viaţa lor, mai mult subterană, steaua ce se ridica la orizont pe crug promiţător, pe urmele uneia dintre cele mai mari stele ale teatrului românesc : Maria Giurgea, au determinat părăsirea Bucureştiului şi plecarea întrun ţinut necunoscut, aparent ostil şi străin. S-ar zice că minerii din Valea Jiului şi de oriunde, petrecându-şi o bună parte din viaţă în măruntaiele pământului, capătă nu numai pe chip, dar şi în caracter, trăsături aspre, dure, întunecate. Greu pătrunzi la inima lor, dar când o faci, este pentru totdeauna. Stela le-a cucerit inimile definitiv, aşa cum mai târziu avea să cucerească inimile cititorilor cu frânturile de gânduri din propria existenţă dar şi din lumea teatrului, amintiri ce şi-ar găsi loc în orice Istorie a Teatrului românesc. A fost un prag trecut cu brio de tânăra actriţă care s-a integrat uşor în colectiv, dar, în acelaşi timp şi-a propus să cucerească inimile spectatorilor.

Acei ani au rămas încrustaţi în memoria afectivă a Stelei sub forma unor gânduri ritmate, retorice :

„Un mănunchi de vise pentru oameni”

„Cine sunt eu? Durerea? Bucuria?

Timpul? Cine e fata care aşteaptă zorile? …

Cine e fata care stă de veghe şi păzeşte răscrucea?

Eu sunt fata care a văzut şi a înţeles iubirea dumnezeiască”.

Cine poate spune, cu deplin temei, şi cu mâna pe inimă, că a văzut şi a înţeles iubirea dumnezeiască? Doar celor aleşi le este dat să simtă, să perceapă, conştient sau inconştient, o infimă parte din iubirea Dumnezeiască. Pentru că dacă am percepe deplin această Iubire, am muri noi înşine de atâta iubire. Ceea ce facem, este să întrezărim ca prin văl, căldura şi imensitatea acelei Iubiri care nu se aseamănă cu cea a oamenilor.

Încă de la începutul carierei artistice, Stela a intuit perfect menirea actorului : „dar noi, neobosiţi, dăruiam sentimente spectatorilor din sentimentele noastre.”

Iată ce nobilă menire are arta : de a dărui iubire din iubire, fărâme de suflet învăluite în zâmbete şi candoare. La rândul său, actorul îşi umple sufletul cu dragostea spectatorilor. E un schimb mirabil de care au parte cei norocoşi, cei aleşi. Şi în donator şi în beneficiar curge apoi acelaşi fluid benefic de energie care împrumută o aură sacră pentru că vine direct „din mâinile milostive ale lui Dumnezeu”, care atât a iubit lumea încât s-a făcut aidoma nouă, în afară de păcat, pentru ca noi să ne facem aidoma Lui.

Şi iată că „un nod de fată”, cu „zulufii bălai răvăşiţi de vânt”, „cu un glas de clopoţel ca al copiilor”, aşa cum s-a exprimat Dumitru Capitanu întro cronică din 22 septembrie 1957, - cuteza să devină o vestală a Thaliei.”Şi – adaugă acelaşi critic şi secretar literar al teatrului - cutezanţa şi-a găsit împlinirea.”

O dată botezul rampei trecut, în scalda reflectoarelor, au urmat alte şi alte roluri.

Există fără îndoială în lumea teatrului şi a literaturii, afinităţi spirituale, există căi freatice, inefabile prin care poţi comunica şi prin intermediul cărora te poţi întâlni, există transmiţători şi receptori, primitori şi beneficiari ai acelei plămade, ai acelei energii binefăcătoare care are darul de a te revigora şi de a te face să te simţi confortabil. Acestea sunt spiritele congenere care se potrivesc până aproape de identificare şi care-şi ajung loruşi.

Rareori mi-a fost dat să întâlnesc oameni mai deschişi la suflet şi o casă mai primitoare decât cea a cuplului de actori Stela şi Lucian Temelie. La ei, orice om se simţea „acasă”. Cu o francheţe pe care doar persoanele de bună calitate o posedă, ei te invitau în universul lor, în intimitatea casei lor de intelectuali de marcă şi te făceau să te consideri de-al lor. Greu te hotărai să întrerupi vraja, magia acestui cămin.

Personal, am beneficiat de multe ore de neuitat în care ne-am îmbătat cu aromele Poesiei, ale muzicii, ale teatrului. Respect, delicateţe, fineţe, discreţie, modestie remarcabile şi o căldură binecuvântată te cuprindeau şi te moleşeau în braţele fotoliilor, încât cu greu te puteai desprinde. Şi faptul că ai gustat din deliciile acestui rafinament intelectual te motiva şi te stimula să faci şi tu ceva bun şi frumos pentru oameni, să dărui ceva din sufletul tău, celorlalţi.

Îmbogăţindu-se spiritual din comoara nesecată a cărţilor, simţeau la rândul lor nevoia de a se dărui, de a-i îmbogăţi şi pe alţii din prinosul dobândit. Astfel au format un colectiv artistic, dublat de unul tehnic, care au alcătuit, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, corpusul „Teatrului Nostru” – un închegat grup de actori amatori şi profesionişti care au avut un repertoriu artistic remarcabil încă de la început, jucând după toate canoanele artei teatrale, piese de scriitori clasici : Gogol, Dostoievski, Moliere şi piese contemporane, cum e „Cetatea” de Calistrat Costin, distingându-se la Festivalurile bienale „I.L.Caragiale”, cu premii şi medalii de aur, la concursurile de interpretare artistică, pe scenele din oraş şi din ţară.

Alături de acest colectiv au jucat actori în reprezentaţie de la Dramaticul gălăţean, cum au fost : Minodora Condur, Lavinia Teculescu, Vlad Vasiliu, Mihai Mihail, directorul teatrului din vremea aceea, Lucian Temelie care a semnat regia artistică, dar şi actori din Bucureşti : Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu şi mulţi alţii.

O veritabilă pepinieră care s-a transformat curând în Şcoală de teatru, ridicând talente care apoi au jucat la teatrele profesioniste : Mariana Vasile, Rodica Panu, Cristian Cornea ş.a. Remarcat de critica teatrală şi dând reprezentaţii la radio şi la TV, colectivul artistic al Teatrului Nostru, în ultimii 16 ani s-a transformat în trupă particulară de teatru, numită frumos : „Trianon”, cu repertoriu adecvat copiilor şi maturilor.

O notă distinctă l-au dat spectacolele literar-muzicale dedicate lui Eminescu, lui Emil Botta, iar ultimul spectacol, „Făt Frumos din lacrimă” după Mihai Eminescu, jucat la Cercul Militar din Galaţi a fost foarte apreciat, având o regie remarcabilă şi jucat, de actori profesionişti şi de actori debutanţi.

Revenind la „Frunzele plâng toamna”, remarcăm că, faţă de această carte nu poţi rămâne un observator detaşat. E necesar să te implici. Şi nu în zadar, căci, după ce ai parcurs-o, devii mai bogat cu o lume, vrei să faci ceva, nu poţi rămâne indiferent. Ai vrea să afli tot mai mult, dar spaţiul şi cuvintele rămân limitate, încerci să te strecori printre rânduri. Şi ceea ce afli e dincolo de orice închipuire. În străvezimea apelor adâncate poţi găsi comori de frumuseţi ascunse, dureri înăbuşite, sentimente înghesuite, refulate, poţi întrezări frânturi de gânduri care imediat ce se alcătuie, se risipesc. Trebuie să iei tu iniţiativa, să ţii ritmul, condeiul şi să le creionezi după propria-ţi trăire, sensibilitate, dispoziţie. Important e că te zgândăreşte, nu te lasă rece.

Se zice că arta este amprenta timpului în care trăim. Acest cuplu de actori gălăţeni a lăsat o amprentă luminoasă în peisajul Galaţilor şi al ţării.

Poate că nici un alt gen literar nu cucereşte mai definitiv ca genul memorialistic. Prin sinceritate şi concreteţe, dincolo de orice plăsmuiri, acest gen a dobândit adepţi din toate categoriile vieţii sociale, fiind îndrăgit de cititori pentru că nu înşală, nu minte şi nu induce în eroare. Dureros de sincer, el poate şoca uneori, dar e mai bine să afli un adevăr despuiat de podoabe decât o minciună înzorzonată.

Citind paginile cărţii, descoperi o actriţă veselă, surprinzătoare în mişcări şi sentimente şi veşnic surprinsă, cu spirit ludic,cu aplomb, aşa cum îi stă bine oricărui actor. Ea s-a remarcat de-a lungul carierei artistice şi în rolurile din registrul dramatic. Multitudinea de valenţe interpretative, i-a îndreptăţit pe cronicarii de teatru să o califice drept o actriţă remarcabilă.

În Stela Popescu Temelie, lumina parcurgea un crug vizibil de la oameni, primită şi transformată în chip haric în lumina duhovnicească în persoana dăruită cu atâtea virtuţi, ea se întorcea îmbogăţită spre oameni, de unde a plecat şi acest schimb fantastic, această trecere dintro stare în alta a luminii, de la un om la altul, este de-a dreptul miraculoasă, căci produce prefaceri şi pe chipuri şi pe suflete. Este ceea ce şi-ar fi dorit orice om de pe pământ ca arvună şi zestre pentru viaţa viitoare, semn că şi-a împlinit misiunea.

Faptul că, în ultimii ani acest cuplu minunat s-a însingurat, a trăit retras şi nu s-a mai implicat decât foarte rar în viaţa artistică şi culturală a cetăţii este un motiv de cugetare şi meditare a condiţiei de om. Ar trebui ca fiecare din noi care i-am cunoscut, să ne simţim culpabili că nu ne-am făcut, fie şi un sfert de oră timp, pentru a le aduce puţină mângâiere în boală, în neajunsuri, în singurătatea şi pregătirea pentru marele Prag pentru care trebuiau să treacă. Motive există şi, poate, temeinice. Dar nimeni nu ne scuză în faţa Divinei Judecăţi că i-am părăsit, că, după ce am gustat ani la rând din dulceaţa şi mărinimia sufletelor lor, am trăit mai departe ca şi când ei n-ar fi făcut parte din viaţa noastră. Ca şi când n-ar fi existat pentru noi. Şi gândul acesta mă sperie şi mă doare mai mult decât înspăimântătoarea dispariţie a celor doi străluciţi oameni de teatru care trebuie să rămână, cel puţin în amintire, ca o medalie prinsă cu un ac de siguranţă uriaş, direct pe fibrele inimii.

Dumnezeu să-i odihnească şi să le facă parte de Milostivirea Sa, fiindcă acum s-au regăsit pentru totdeauna.

4 martie 2008, Galaţi