CHIPURI ŞI MĂŞTI BURGUNDEZE ÎNTR-UN VITRALIU METAFORIC

Anni-Lorei MAINKA, „Burgundia”, Editura Brumar, Timişoara, 2010

Avem de-a face aici cu un vitraliu metaforic de înaltă ţinută, aparţinând unei poete care s-a remarcat încă de la volumul „Jurnal pe bilete de autobuz”, prin originalitatea viziunii şi a realizării artistice. Într-un album de o ţinută artistică impecabilă, având ilustraţii pe măsură, Anni-Lorei Mainka îşi desfăşoară viziunile lirice în cel mai autentic mod, cu mult mai pregnante şi mai semnificative decât în volumul mai sus pomenit şi pentru faptul că aici, trăirile depăşesc cotidianul şi culisează în straniul paradis iluzoriu numit îndeobşte da-sein, locul de unde survine fiinţa. Poeta se caută pe sine şi doar aparent se găseşte, lăsând cititorul să descopere esenţa făpturii cu numele om, aflat în iureşul luptei cu valurile timpului care tind să o acapareze, să o înghită de vie, aşa cum se întâmplă, îndeobşte.

Anni-Lorei Mainka sparge toate tiparele poeziei postmoderne, căutându-şi drumul (şi chiar găsindu-l), acolo unde alţi condeieri se străduiesc să substituie lipsa de talent prin abundenţă de trivialităţi şi scene erotice excesive. Simbolul înfloririi şi al deschiderii sufleteşti către lume este frecvent şi acoperă uruitul fără echivoc al singurătăţii, estompează zgomotele nopţii şi ale infernului zilei: „pielea arsă de noapte / înfloreşte gheţişoară printre / pietre / pregătită de cu seară / se culcă sub flăcări şi / tace / lipită de mine / nu se deschide / mâinile îşi fac de lucru prin apele / zorilor / burgundia / nu deschid ochii / ştiu între mine şi piele / o ţară / unde mâinile nu strivesc / printre nisipuri / gâtul singurătăţii / cusute gurile rele” (noapte în burgundia).

Ţinutul imaginar pe care poeta şi l-a ales drept cadru al trăirilor sale lirice este o cetate a celor iniţiaţi în care nu pot intra decât cei care se cunosc sau se recunosc pe ei înşişi, ceea ce nu este deloc lesne. Aici totul este magic: „în burgundia frunzele trăiesc peste iarnă / în umbra cuielor ruginii / culorile spală albul din ochi cu râuri cu tot / pe sub orizont tăcerea consoartă / burgundia / nu-şi ascunde ochii în cer / vară de vară se adapă din mare / rădăcinile sunt burţile dospite de vise / în singurătatea greierilor” (despre harta burgundiei).

La poarta acestei cetăţi, în faţa zidurilor, în loc de formula magică, trebuie să-ţi rosteşti numele, după un ritual aproape ocult. Ori, a-ţi rosti numele înseamnă a ţi-l însuşi, a ţi-l asuma, a te sprijini pe numele tău, pe de-a-ntregul: „pe talpă găseşti harta burgundiei / când vei ajunge în faţa zidurilor / strigă-te pe nume / şi ţi se va deschide” (despre harta burgundiei).

Poeta călătoreşte sintagmatic prin „colţul verii” unde „coafeza clipeşte prăfuit” unde întâlneşti „priviri / glisând în boarea voluptuoasă printre gratiile / burgundiei”(ploaie de vară).

Descrierile sunt gen „cine-verite” – bucăţi de timp, scurte blitz-uri, flash-back-uri, secvenţe de realitate în spaţii neconvenţionale: „durerea străzilor ameţite de gunoaie / de câini lungiţi dintr-un anotimp în altul / indiferenţi la pâinea aruncată de bătrâni / ahiaţi de fapte bune mestecând amintiri nisipoase / cu gust de poleială şi plombe / schimbarea întinsă / celofan peste pieptul nostru / crapă sub povara / iaurtului ieftin al memoriei / între meninge şi creierul mic / culorile se reaşează în matcă / în burgundia plouă cu vise / coafeza se aşează oftând / o clientă îi dictează reţete italieneşti / pentru noaptea nunţii” (ploaie de vară).

Dintre stările care o guvernează, singurătatea este pe departe, cea mai insinuantă, nelipsită de la nici un ospăţ de cuvinte. Ea este simţită pretutindeni chiar şi în plin oraş unde: „unele străzi au primit / drept semn / singurătatea / în plin oraş” (despre singurătăţi).

Otrava de malachit a singurătăţii cu întreg cortegiul de semne ale acesteia sunt recunoscute de departe fiindcă poartă „cioburi prin care lumea se vede / color şi noaptea”.

Şi peste toate aceste trăiri se lăţeşte golul imens, obsedant, golul lăuntric, vidul existenţial în care fiecare îşi poartă singurătatea ce i s-a dat: „unde e / cuvântul pentru gol / între om şi lopată / mici furnici în plină bulimie / gol / gol ceresc / capete descleiate de cuvânt / golul / în costum şi cravată / întinde mâna / braţele strivindu-i-se / în gol” (despre gol).

Anni-Lorei Mainka este un scrib al amănuntului narativ, ea vede cu ochiul minţii, ceea ce omul obişnuit nu vede nici cu dioptrii forte, aude chiar şi ceea ce nu poate fi auzit cu aparate auditive, simte mişcări insesizabile pe lângă care omul trece indiferent, cu alte cuvinte are simţurile ascuţite la maximum, este un receptor ideal dar, în acelaşi timp, se încarcă de poverile lumii. E adevărat, toate acestea se transformă-n metafore remarcabile, putem spune că Anni-Lorei Mainka trăieşte metaforic, acut, întreaga gamă de simţăminte omeneşti. Totodată, observaţiile ei asupra lumii sunt filozofice, uneori chiar axiologice. Iată un poem care ilustrează acest dar poetic:

“pentru Majakovskij voi şterge masa de praf / culege cheile de sub hârtii de cinema / trandafirul se înalţă între perdeaq şi balcon / paharele spălate de clor puse înapoi în vitrină / pereţii de lemn pătrunşi de muzica de violoncel a vecinului / se poartă căciuli de lână – este toamnă veştile lumii / poartă paşii fricoşi spre uşile vremii / hai / capătul străzii deschide porţile grădinii / mame prea tinere pentru secolul acesta se dau în leagăn / copiii mănâncă nisip şi ţigări / taţii se distrează aruncând droguri peste gardul mini-grădinii zoologice / este toamnă / gardul între noi se lasă aplecat printre ochii nopţilor albe / hai / la capăt de ceas / citim Majakovsckij pe masa curată în faţa ferestrei / pe balcon doi băieţi repară o bicicletă de curse / sunt la modă pe străzile strâmte / pe balconul din stânga scaune pitice / doi oameni mari se joacă de-a tinereţea / vântul dinspre şosea pluteşte cu perucile spre parcul de jos / dimineaţa se caută cele pierdute / bună seara / domnule Majakovskij” (Mahakovskij la el acasă).

De fapt, poemele sunt mici istorioare ritmate, în care ilustrativul se îmbină în chip armonios cu imaginativul, figurativul cu abstractul într-un melanj din care ţâşneşte ideea forte: aceea a luptei permanente pentru depăşirea şi învingerea condiţiei de om, a singurătăţii, a golurilor lăsate de aşteptare şi despărţire, dar mai ales, a dorului fără saţiu care nu poate fi acoperit cu nimic pentru că este un jind existenţial, paroxistic, generator de melancolii funciare.

În acest univers pe care poeta îl numeşte convenţional “burgundia”, doar cuvintele sunt cele mai credincioase fiinţe, ele o apără şi-i conferă liniştea şi siguranţa de care are nevoie. Cuvintele-aluaturi fragede din care ea poate închipui bunătăţi pentru a le oferi semenilor: “gătite bine învelite în pânze ţesute departe / le-am pus la păstrare în scorburi şi pământ / acoperit de lavandă şi floarea-soarelui / în formă de cozonac cuvintele / date cu zahăr pudră / mă uit de câteva nopţi în cuptor / cum cresc peste marginea sobei / câte unul / printre ierburi / din memoria unui sâmbure / va apărea / să ne cureţe de coşmaruri” (despre comorile burgundiei).

Culorile reprezintă pentru Anna-Lorei Mainka şi ele, un material de construcţie. Din ele poate încropi un peisaj superb sau o vedere la mare. De asemenea, mirosurile au un rol special în trăirile poetei. Şi din acestea ea poate ridica un turn din cuvinte mai mult sau mai puţin parfumate. Iată ce superb tablou din culori şi mirosuri: “cu ochi de clovn peste marginea farfuriei de ciorbă / nişa de suflet risipită în abur / îşi încălzea degetele pline de mămăligă / mestecai încet verdele din pătrunjel / boabele de piper te puneau pe gânduri “ (portretul unui critic de artă R. Procopovici)

Anni-Lorei Mainka are un acut simţ poetic, ea foloseşte cuvinte cu o muzicalitate aparte, astfel încât, cea mai prozaică descriere devine un soi de eufonie foarte plăcută, metaforizarea este şi ea prezentă la fiecare pas, poezia subzistă din aceste alcătuiri iluzorii de culori, arome şi obiecte aproape muzicale. Ea spune: “nimic nu e important când nu mai are culoare / când lumina s-a retras din sâmbure / ţin ochii deschişi până orbesc de la /praful de drum” (portretul unui critic de artă R. Procopovici).

Iată şi explicaţia: “noaptea trebuie să mâncăm toate culorile / pictura vine din oase or deloc / strigai în colţuri de stradă / celor cu braţele goale / te-ai aruncat sub roţile absurdului care te-a dat / cu capul de cer / mereu şi mereu / în oraşul năpădit de uscăciunea tăcerii” (portretul unui critic de artă R. Procopovici).

Poemele metaforico-narative ale autoarei de faţă au acea încărcătură emoţională şi acea expresivvitate în stare să te poarte prin ţinuturile realismului-magic atât de gustat de cititori, poezia simplităţii, poezia sufletului uman, poezia misterului.

Şi totuşi, aceste trăiri împărtăşite, rămân genuine: “ţine-te / rezeamă-te de /
speteaza respiraţiei mele // intru în mine mă culc la picioarele tale / înecată în parfum argintiu de cuişoare / mă trezesc cu degetele roz de şerbet / sub unghii // dormim unii peste alţii / coastele tale îmi vor fi / umeraşe pe măsură”. (Despre măsuri).

Puţine chipuri, puţini oameni locuiesc poemele. Doar câteva schiţe fugare, în timp ce trăirile proprii acaparează spaţiul târziu dintre sine şi sine, pe culoarele nopţii.

Umbrele pun însă stăpânire pe peisaj şi în lumina lor poţi întrezări siluete ori măcar frânturi din personaje: “talpa doare de traversarea / lumii lor de sticlă / înainte de culcare / între parantezele vocii / tata şi cu mine / scoatem cioburile întâlnirilor de pe / străzile sătule de libertate / braţe de cioburi / semne îmbrăcate ascunţit pentru / anotimpuri CANCEROASE” (despre străzi şi cartiere).

Metafora din titlul volumului este foarte sugestivă, ea invitând la căutare, la cunoaştere, recunoaştere, la pătrunderea în acel ţinut numit “eu”, ţinut propriu unde au acces doar persoanele iniţiate. Uneori, dintr-un singur element de sprijin se poate construi un personaj, alteori, din mai multe părţi constitutive esenţiale: ochi /mâini / o buză pierdută” ; “ obraji albi străvezii de timp” - sau din toate acestea, rămâne doar acel fragment semnificativ care restituie întregul sfărâmat în particule: “cu mâna la ochi / mersul e uşor peste / oasele goale / uneori mâini subţiri / printre valuri / răsar pe sub pleoape cu / privirea cretă de albă / mâini mici caută drumul / printre uitările multe / dinspre calea mătăsii spre mine.” (despre mâini mici ieşite din mare).

Deşi autoarea a dorit să scrie poeme impersonale, atemporale şi aspaţiale, creându-şi un spaţiu propriu de desfăşurare a lirismului debordant, un fel de noland – ţara nimănui – căreia i-a dat un nume: burgundia - în toate aceste poeme ea şi-a pus amprenta personală şi o regăsim, mereu realcătuindu-se, din mici fragmente color şi plăcut mirositoare, reuşind să-şi zugrăvească un autoportret destul de fidel. Şi iată, în “burgundia 30” – cum se autodefineşte: “dorm ţicadele în umbra cetăţii // plec să opresc ploaia / să strâng frunzele zdrenţuite de iarnă // trec pe lângă brutăria din colţ în care oameni / puţini îşi numără sărăcia // am ajuns să văd peste brazi / până la un mal verde ruginiu // dorm ţicadele // nu mai trebuie să mă urc pe acoperiş / sau pe zidul Burgundiei / cineva în ultima noapte a tăiat bradul cel mare // se vede pe cer peste malul rinului un nor arătos / îmbrăcat în umbre de far // până spre seară amestec poala de vorbe / găsită între sticlele de lapte în colţul pragului // în noaptea asta voi lăsa fereastra deschisă / se aud topoarele // aprind lumânări // poate se sperie hoţii de brazi” (dorm ţicadele în umbra cetăţii).

Şi ce este altceva poezia decât forţă de sugestie şi schiţă a inefabilului?

În loc de personaje, autoarea se foloseşte de stări. Pentru ea: tatăl, mama, grădinarul, “o ea”; “încă o ea” - semnifică anumite trăiri. Iar uneori poemele sunt dedicate unor persoane nominalizate.

De multe ori, poeta radiografiază felii de realitate sub forma unor scurte documentare, fără a se feri de langajul trivial al străzii decupat mot-a-mot, pentru veridicitate: “ţigarea a căzut în scrumieră / se stinge după ritual / fum îmbibat de muzica străzii / acordeoane şi triluri // haide bă / deschideţi geamurile / zgârciţilor // ceasul stă pe gândurile duminicii / liniştea străzii presată între piuliţe cauciucuri // haide bă / aştia e morţi // ţigarea îşi drege glasul mai scoate un fum // îmi dreg mersul spre stradă // un acordeon şi o ghitară / din românia din croaţia / îşi şerpuiau existenţa peste pietre romane // nu s-a deschis nici un geam / etanşul occidental crapă râsul //pe valurile dunării se pierde peste zidurile cetăţii // haide bă // au sărăcit de tot // hoohoooo / unde e maşina / băi” (documentar de duminică).

Fragmentele de viaţă descrise de Anni-Lorei Mainka, sugerând întregul omenesc: “nasturi guler mâneci unghii/ tocuri glezne locul urechii / cercei cu perle de culoarea bluzei / o poză cu sunet / sărutul între frâne de tramvaie / (…) / cozi unt brânză intermediară / o poză cu maci / bancă în zi de mai” (caut poza) – sunt piesele unui puzzle care, îmbinate cu discernământ semnifică întregul.

Şi peste toate aceste fragmente neînsufleţite, proaspăt, viu, patetic, un “strigăt la plic” în poemul “burgundia 39”: “de afară până aici ajunge un strop / din valul acela / din pomul ce se loveşte de casă / din strigătele lor nu se aude nimic // ploaia le adună pe rând şi le pune în plic / cu grijă să nu frângă florile bătrânei // nu deschide fereastra // strigătele ar putea să ne frângă pe noi / pe scaunele ce stăm împietriţi // pe urmele urechii e bine să mergi în zori / când somnul e crud / în balamale se aude uleiul / ce îşi are un rost // s-a strâns pe balcon în stropitoarea de cupru / apa de o zi / putem să ne aşezăm la masă // ajunge”.

Un poem emblematic care certifică neteama de moarte este “epoleţii unei veşnicii”: nu mori / dacă n-ai murit // cu bunica cu mama cu tata cu primul căţel /
în foc la cutremur în autobuz şase luni în cârje // dacă n-ai murit de dorul privirii verzi peste umerii nisipoşi când te-a tras vârtejul în Dunăre / în metroul londonez când avionul a căzut fără tine // dacă n-ai murit de frică la examene la primele zile în comă / când ţi-a crăpat un ochi sub zidurile crăpate de nerăbdare / când ai intrat în casa care şoptea prea târziu prea târziu prea târziu // morţile tale cărţi de joc / o masă de lemn / cu tatuaje şi vorbe // epoleţii unei veşnicii”.

Anni-Lorei Mainka ştie să îmbine cuvintele după un design special, o artă proprie, cert e că ele, chiar dacă par disparate şi aparent fără legătură, alcătuiesc un rotund în mijlocul căruia, ideea dă colţi, se dezvoltă armonios şi formează o istorie: ”despre singurătate şi sticle goale”: între un bloc şi altul / parcul cu ciori şi nisip / singurătatea sticlelor goale / muncitori salvându-se de sub oraş // bătrâna între vitralii / strigă / întredeschis // plecaţi de unde aţi venit // ei se numesc gasse / noi ne numim strasse // salut / le fac cu mâna / întind steaguri la ferestre / în noaptea de Paşti am trecut strada // uşi negre lacăte // o fereastră ţipă // ce vreţi // vă aducem lumină ouă vin // n-avem nevoie // nu // nu de nevoie de sărbătoare // n-avem nevoie / blocul se încuie la ora 22 // coşul cu vin şi ouă l-am pus sub geam / închis de 2 luni / se deschide la auzirea Veştii / poate”.

Poeta reuşeşte să creeze atmosferă din câteva cuvinte, adăugându-le acel parfum specific exotic: “despre auz, văz şi somn” : scriu şi scriu şi scriu despre ochi / palme oase cer frunze de ceai / îmi amintesc numele acelora de la / la capătul lumii // nu ai voie să îl fierbi / şopteau / se pierde aroma îl omori /deschide dulapul scoate sita de porţelan / o linguriţă de argint / o lumânare cu litere japoneze // ei ştiu / ţi-am spus ce scrie aici // lumânările sitele dantelă olandeză / îmi topesc privirea literă după literă / limba japoneză picură între aripile de flamingo / în exilul taciturn al tăvii de ceai // după operaţia chirurgicală de pe masa de porţelanuri / nu am putut citi pe buzele verzi / frica / şi-a pus mâna la ochi / se auzea o ploaie cu ceaţă // m-am întors la pătratele de cer / două aşteptau sub ramele de mahon / cerul îmi face cu ochiul // îmi beau ceaiul şi oftez / ah das geht nicht / oricât ceai beau / nu pot să dorm la capătul lumii / oricâte lumânări aprind / lumina lor tace // literele japoneze au gust de orez // e bine azi / pătratul de cer / franjuri şi peşti de sticlă / între vase şi lumânări de seu”.

Iar atmosfera convenţională, impersonală de instituţie publică, de birou, plin cu hârţoage şi cu reproduceri pe pereţi este prinsă în metafore adecvate: “o lume fără macaz” : “în camere separate se vorbeşte // se mănâncă sorbet // aliniate pe pereţi / calendare / cifre / calendare / puşcăria cifrelor // toţi sunt siguri pe litere / aliniate / dimineaţa // în camere separate / se strigă prezenţa / calendare / mese // avocaţi senatori bănci / schimb de inimi /schimb de calendare / cifre / litere // muzica nu este obligatory / discuţii absconse până la argintii / lumea salută pe toată lumea / abstractul schimbă direcţia / prezenţa are acum editura ei // la obiecte pierdute: / macazul nu mai există”.

Micile tablete lirice ale Annei-Lorei Mainka seamănă cu nişte micro eseuri ori micro reportaje, pline de imagini frumoase, metafore, sintagme reprezentative, o lume redusă la scară cuprinzând în ea de toate: stări, oameni, lucruri, cer, ţărână şi fenomene. Dar ea mai subliniază faptul că nu lucrurile, nu banii ori alte averi aduc linişte şi bunăstare oamenilor, ci pur şi simplu traiul simplu şi adevărat al omului împăcat cu sine şi cu semenii. “despre forme diverse de sănătate şi linişte”: i-am întrebat / cum arată liniştea lor // simplu / nu sună nimeni // am pus o farfurie cu pământ şi un pahar de apă în faţa uşii lor // am revăzut-o pe masă lângă televizor / miroase bine au spus cât vă datorăm // într-o zi / mi-au cerut un colţ de mare / să-l pună pe dulap / între paltoane jucării pomul de crăciun”.

De fapt, doar căutând în simplitatea lucrurilor poţi găsi esenţa lor adevărată. Şi dincolo de toate acestea, filozofia omului simplu care acceptă naşterea şi moartea ca pe lucrurile cele mai fireşti cu putinţă, legate una de cealaltă indisolubil. În toiul unei poezii, însă, în chip spectacular, un vers despică cerul privirii şi al minţii: ”ploaie de primăvară” : secretul vieţii e moartea // vârf de cuţit aşezat cuminte / în căuşul sertarului şi capului şi omuşorului de la capătul limbii”.

Nu o dată, poeta manifestă o oarecarte doză de umor, de sarcasm ori autoironie, calchiate pe spiritul ludic care, în pofida firii melancolice, pare s-o viziteze: burgundia 53 “vândut casa, păstrat balcon”: vândut jaluzele / cumpărat uşă / vândut scări / reparat baia / marchiză vândută / plătit grădinar // memoria vândută // de la stânga la dreapta / cumpărat binoclu // “Lingvistic incorecta viziune asupra trecutului” / declamă cu privirea peste / marginea ziarului de dimineaţă / poetul contemporan cu briantină / contra vântului // nici ziarele nu sunt mari ca pe vremuri / foşnitul se dă pe lângă mine intră în palmă / sâmbata între 7 si 9 // vocile oarbe răspund // trecutul e ca o bucată grasă de telemea / ciobanul nu o vinde / o împarte ca pe sfintele moaşte // trecutul pe străzile văii / fără apărare vândut la colţul străzii / pe diplome surde / semnături indescifrabile / acolo / în oase suge ultimul calciu / precum bebeluşii / laptele şi somnul // trecutul răspunde pe pagina urmatoare / în limba engleză: // “torpedoul piticilor care nu ştiu de ce să se ţină între întrebare şi răspuns” // ţineţi-vă de apele dâmboviţei / ţineţi-vă de morminte vândut cu oase cu tot / ţineţi-vă de cuvinte găurite precum păianjenii albinele oarbe / ţinteţi-vă de ce vreţi / nu vă mai tineţi de noi”.

Întâmplări citadine sunt transformate de autoare în adevărate evenimente cu tentă pilduitoare pentru că, aşa cum spunea poetul Geo Dumitrescu: “Din orice lucru se poate face poezie”. Iată: « culori şi lumini între nord şi sud » : un pachet standard made in Italy pe treptele burgundiei / florile au crescut până în tavan / candelabrul din scoici al proprietăresei / a spart peretele sărind de la etaj // flori galbene au crescut prin sticlă / faianţa italiană a crăpat ningând peste lume / muzica din streşini ademeneşte cârduri de păsări // pompierii uimiţi cu fierăstraie şi drujbe // vom aşteapta / tăiem / în câteva ore suntem gata // noaptea / zidurile casei au crescut peste malurile fundaţiei / păsările zboară vestea prin parcuri // lumina prafului hrăneşte florile / faianţa din italia nu-şi găseşte liniştea // dimineaţa / casa o floarea soarelui / o cocă peste muzica păsărilor / pompieri obosiţi îşi fac cruce / drujba se îneacă în zgură // păsări cu ciocul colorat îmbibat de faianţă / stau pe ziduri cântând spre albia râului / pompierii bătrâni îşi scot şapca / şi dau din cap cu smerenie”.

Se poate spune despre Anni-Lorei că este o poetă a lucrurilor mărunte devenite semnificative şi un observator fin al realităţii. Lirica sa este stentică, senină, limpede, ideile clare şi bine formulate, modalităţile de expresie bine alese, folosite cu iscusinţă.

Aceste segmente de viaţă decupate parcă din ziar şi amplificate la maximum, constituie pretextul pentru temele lirice ale poetei: ”despre vioiciunea bătrâneţii: oboseala pasul din urma pasului / bătrâna de la unu peste 80 de ani / spune zâmbind // să vă ajut // câte ceţuri în priviri / zâmbet cu miros de şerbet / pe scaunul de rafie îşi scutură penajul / soarbe cafeluţa cu viaţă cu tot // domnişoară cărţile nu fug /să vă distrez? / şi îşi aruncă evantaiul spre / strada cu gnomi şi bâlciul de semne / râde în galben şi pudră de talc / trăim într-un ev nemedieval / se moare de frica fricilor// caut un timbru în portofel // în stânga mea / cresc zorele pe zidul mestecat / de iederă şi timp”.

Poeta are şi numeroase definiţii panseistice de genul: “uitarea un zid de care îmi ascut coarnele” - excelent spus! O lume dispărută – o lume reînviată sub pana poetei – în pagina lucioasă a albumului (ai spune că e album de familie!) – o viaţă, mai multe vieţi - într-o singură carte, ce poate fi mai misterios, mai plin de magie, intrarea în ea ca într-un tunel al timpului în care-ţi surâd şi-ţi fac semne binevoitoare cu mâna îngeri – niciodată destui – iată ce cuprinde cartea-album a Annei-Lorei Mainka.

O Burgundie fascinantă, încântătoare, care te primeşte în braţele sale şi te cocoloşeşte la piept, o Burgundie vetustă mustind de amintiri, de fotografii şi de lucruri inutile păstrate în lacra sufletească.

Unele versuri panseistice pot sta rezista, de sine stătătoare, susţinându-se pe idée: “nu ştie nimeni / cât cântăreşte veninul / unui / câine lungit de / aripa durerii” (despre inchiziţie).

Nu o dată, amintirea locurilor dragi şi prea bine cunoscute îi invadează pupilele şi nostalgia dorului de casă se infiltrează pe nesimţite: « la margine de oraş » : în poala câmpului de pepeni / stau / stau picioarele întinse pînă la capăt / mâna ia un porumb / trec prin sticla cerului prăfuit / acolo / muzica pământului îşi încântă bolovanii / uitaţi de tractoare / cobze de nisip greieri / dărâmaţi de căldură / furnici dezbrăcate se ascund / sub frunzele palme de dovleac // vocile oraşului cad până la rădăcină // înainte să îmi scot sandalele / nimic nu mai e până la capăt / câmpul de lavandă / după câmpul de pepeni / după câmpul de mierle / linişte albă şi roşie şi verde / stau / stai / o privire până la capăt merge topită de sudoare / cu o rogojină pe umeri / mersul cu oasele pline despre el mi-ai vorbit / îl simt sub povara căldurii cu urechile pline / sâmburii de pepeni îi pun pe o aţă // o agăţ la fereastră / semn către drumul peste iarnă // până sub teiul cu frunzele scrise”.

Şi până la urmă, acest ţinut enigmatic precum însăşi viaţa îşi strigă identitatea rugându-ne să-l adoptăm, să intrăm în el cu paşi tropotiţi sau neauziţi, să ni-l însuşim pe de-a-ntregul, îndemnâdu-ne la îngăduinţă, la pace interioară, la iubire: ”deşertul la pândă în umbra burgundiei: oraşul fata morgana // deşertul îşi piaptănă perciunii / ridică ţanţoş din umeri / aşteaptă sătul / adormirea porumbeilor // norii / să nu treacă peste ziduri / peste aburul scrierii // în piaţa centrală / să nu calce talpa credinţei / să nu sufle mâna de semit ortodox musulman // pietrele stau şi stau şi stau / cordonul scos de sub ape / ridicat de pescari peste maluri / închide roata în jurul cetăţii // roşu dangătul de clopot pe sub streşini / bătrânii se ţin de clanţele ferestrelor / se închină scuturaţi de frigul singurătăţii / înecat în strigăt muezinul cu mâinile / între roşii bărbi şi hârtii // cetatea / un praf de silabe / vântul // el ce le mai cântă“.

“Burgundia” – un poem continuu despre viaţă, despre singurătate, aşteptare, boală, moarte, înviere, despre lucruri mărunte-esenţiale. Un poem despre oameni dăruit oamenilor. Scris într-un stil inimitabil, de o poetă care şi-a câştigat dreptul la un loc pe firmamentul Poeziei actuale de aici şi de pretutindeni: Anna-Lorei Mainka.

CEZARINA ADAMESCU

23 FEBRUARIE 2011

Ajun de Dragobete