Cărţile mele: O stea căzând de înalţă

O  STEA  CÃZÂND, SE-NALTà

- florilegiu omagial pentru GRIGORE VIERU -

Continutul online se afla aici >>>>>

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
ŞI O SĂRBĂTOARE A CUGETULUI
ROMÂNESC
Aşa cum bine a spus fratele nostru întru
cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a
avut  întotdeauna  drept  sfântă  menire  ”să
încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplător.
Ele-mi aduc aminte de salba de simţăminte care
mi-au răscolit fiinţa în acel crucial an 1989, când
la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit
de către Opera Română din Iaşi, un neuitat
spectacol intitulat ”Vin din Munţii Latiniei”,
spectacol de cuget şi simţire românească, în care
cele două arte Poesia şi Muzica s-au împletit în
chipul  cel  mai  armonios,  atingând  culmile
desăvârşirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore
Vieru, fratele nostru de suflet şi sânge, alături  de
Silvia şi Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic şi Grupul
Legenda.

Sunt 19 ani de atunci dar parcă a fost

ieri. Ca simplă spectatoare, am fost confruntată

în ziua aceea cu o privelişte cel puţin insolită: când

am ajuns în micul scuar din faţa grădinii Central

unde se aflau sute de oameni nerăbdători să-şi

manifeste simpatia şi admiraţia, precipitându-mă

spre intrare, am dat piept cu un nesfârşit cordon4 Cezarina Adamescu

de oameni ai ordinii publice, înarmaţi cu bastoane

de cauciuc, însoţiţi de câini lup şi purtând ţignale

stridente şi alte asemenea arsenale. Străjuiau

intrările stând la distanţă de 2 metri unul de altul

şi  păzeau  –  ce?    Un  artist?  Un  mare  poet

universal? Un grup folk? Cântăreţi de profesie?

Ce comedie! Dar oare Nichita a fost şi el păzit la

Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt,

Rege al Poesiei? Dar alţi câţiva poeţi universali,

la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina,

au fost oare tot atât de straşnic păziţi de fanii lor,

care nu fac altceva decât să-i admire nelimitat,

fără graniţe? Căci iubirea, admiraţia, afecţiunea

pentru oamenii de cultură şi artişti nu prea cunosc

graniţe. Ele transgresează şi Timp şi Spaţiu şi se

manifestă, în felul lor, zgomotos şi cât se poate

de sincer, nepremeditat, ci spontan şi, cu atât mai

puternic.

Şi apoi, cui i-ar trece prin cap să facă

cel mai mic rău unui Poet? Cum să loveşti o stea,

un luceafăr?

Dar atunci, am fost purtată ”nevoit” de

valul mulţimii şi condusă, mai bine zis îmbrâncită,

şi direcţionată, precum oaia la strungă pe un

culoar format din oameni în uniforme şi câini negri.

Se  pătrundea  în  şir  indian,  câte  unul,  ca  la

analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce

sporea  starea    de  nervozitate  şi  mai  ales,

anxietatea. Parcă păşeam spre o cameră galbenă,

spre un  univers concentraţionar, unde nu există

decât intrare. În sfârşit am păşit pragul grădinii,5 O stea cãzând, se - naltã,

cu  inima  strânsă.  Eram  devastată  de  stări

contradictorii: teamă, bucurie, nerăbdare şi un

uşor  sentiment  de  culpabilitate  şi  mai  ales

penibilitate. Mă ruşinam chiar că nu pot să-mi

manifest în mod liber şi paşnic simţămintele de

admiraţie şi trebuie să fiu ”păzită” pentru acest

lucru. şi mă tot gândeam, cum s-or fi simţind

oaspeţii noştri moldoveni, fraţii de sânge, care

nu pot nici ei să se manifeste plenar şi sunt

condiţionaţi în ceea ce priveşte repertoriul.

Mi-am ales un loc, nu prea în faţă. De

altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijaţi,

ocupaseră cam jumătate din suprafaţa grădinii

cinematograf de vară şi mai rămăseseră scaune

în cealaltă.

Acum pot să spun că plecasem de-acasă

c-un gând secret care putea fi lesne interpretat.

Dar era un gând aşa de nevinovat! Voiam, de

fapt, cu tot dinadinsul, să-l văd îndeaproape pe

Grigore Vieru, pentru care nutream şi nutresc şi

astăzi un simţământ de neţărmurită admiraţie.

Voiam să-i simt preajma, să văd nimbul acela de

inefabil care-i înconjoară, blând chipul, să-l ating

uşor, fie şi în treacăt, să mă încredinţez că există.

Am fost dintotdeauna excesiv de timidă.

Nu-mi place să dau buzna, să agresez actorii la

cabine, deşi-i iubesc şi respect foarte mult, având

pentru ei simţăminte speciale. De data aceasta,

trebuia,  era imperios necesar. Cu orice risc. Am

avut nevoie de un efort de voinţă şi un curaj fără

margini  să  pot  urca,  înainte  de  începerea6 Cezarina Adamescu

spectacolului într-un moment mai liniştit, cele

câteva trepte spre scenă, în culise, unde era un

vacarm de nedescris. Mult tineret şi copii se

înghesuiau la uşa cabinei Poetului. Oamenii de

ordine şi organizatorii spectacolului păzeau cu

străşnicie intrările. Maestrul se odihnea între

spectacole, era – mi s-a spus – bolnav şi obosit.

Aveam şi eu un buchet de crizanteme albe pe

care le purtasem precum pe o crenguţă de măslin

să vestesc PACEA. Mai avem la mine pregătite

anume, două portrete de-ale Eminescului nostru

şi  un ”arhipelag de  visare”, o plachetă  de versuri

proprii pe care o publicasem de curând. Un

modest omagiu. Atât cât mă pricepusem. Atât

puteam eu să-i dărui, fiindcă TREBUIA SĂ-I

DĂRUI CEVA,  o dată cu cele mai cuviincioase

mulţumiri pentru simplul fapt de a exista, de a

respira  acelaşi  aer  cu  noi,  pur  şi  simplu,

binecuvântându-ne şi iluminându-ne cu aura

chipului său, cu blândeţea din zâmbetul său, din

mirabilele dumisale cuvinte dăruite tuturor,

deopotrivă.

Dar… am fost îndepărtatată din preajmă

cu brutalitate, somată să părăsesc culisele dacă

nu vreau să dorm la miliţie. Atunci, cu un curaj

pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea

ţi-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA

să-i înmâneze florile şi cartea, explicându-i, că

nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înţeles? N-a

înţeles? Cert e că a luat modesta mea ofrandă,

iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru7 O stea cãzând, se - naltã,

a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind,

de parcă aş fi săvârşit o faptă nedemnă, de care

trebuia să-mi fie neapărat ruşine.

Pe toată durata spectacolului am avut

lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte să mă fi

emoţionat atât de tare la vreun alt spectacol.

Sufletul meu  a vibrat în aceeaşi limbă cu a lor.

N-am să uit niciodată cuvântul de început al

spectacolului: Fraţilor!

Nu ne era îngăduit să răspundem altfel,

decât prin aplauze. Şi am aplaudat frenetic, fără

să mai iau aminte la şuvoaiele de lacrimi care

curgeau nestăvilit, am aplaudat împreună cu tot

norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din

munţii Latiniei/ Deci şi scrisul mi-e latin”.

Am hohotit pur şi simplu cu mâinile, până

când mi-au amorţit palmele.

Într-un târziu, m-am despărţit cu greu de

scaunul  meu  incomod  din  grădina  aceea

improprie pentru un spectacol de asemenea ţinută

artistică. Încet-încet, grădina a rămas pustie, prin

aer încă vibrând acordurile sublime, paleta de

timbre  şi  sonorităţi,  efect  al  memoriei

sintetizatorului, care parcă revărsau în sus, către

stele, picăturile unui cânt la psaltirion, peste glasul

blând, cald şi foarte tandru, foarte tandru (parcă

îmi şoptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru,

Papa Grig, părintele Abecedarului, Domnul cel

mai iubit din Republicile Româneşti ale Poesiei.

În acele mirabile zile, când toată urbea

respira  aerul  acestei  sărbători  a  cugetului8 Cezarina Adamescu

românesc, s-a interzis de către înalta conducere

a judeţului întâlnirea scriitorilor gălăţeni cu acest

frate de condei, limbă şi sânge. N-am înţeles

niciodată de ce. Să nu ne influenţeze sau să nu-l

influenţăm? Ca şi când Poesia n-ar cunoaşte şi

alte căi de comunicare subterană, de comuniune

spirituală, pânze freatice care se revarsă în suflete

provocând tandreţe-n averse, mari inundaţii

nostalgice din toate direcţiile şi întâlnindu-se într-

un punct comun, acolo unde nimeni nu poate

pătrunde decât Duhul Sfânt: sufletul omenesc.

Oamenii aceştia nu trebuie dinadins să

se caute, dar nici să se ocolească. Se găsesc

oricum. Se ghicesc de la distanţă purtând însemne

distincte. Insigne pe dinăuntru. Îi îndeamnă acel

dor care, cu ochii închişi devine şi mai intens,

mai flămând şi mai dornic de a-şi căuta afinităţi

elective.

De ce mi-a revenit în memorie în aceste

zile, după atîţia ani, concertul spectacol oferit de

moldoveni în ţara mumă, e lesne de înţeles.

Întâmplarea are un tâlc. Rădăcinile ei

încolţite, au seminţe adânc împlântate în lăuntrul

meu vulnerabil. Explicaţia ar fi aceasta:

Consider  ca  pe  un  drept  legitim  al

fiecăruia dintre noi nevoinţa de a-ţi cunoaşte

ascendenţii, de a şti cum şi de unde a apărut el în

lumea aceasta, care îi sunt rădăcinile.

Printr-un ciudat ”joc al întâmplării”, eu

nu mi-am cunoscut niciodată bunicii. Întreaga

copilărie am fost răvăşită de această acerbă9 O stea cãzând, se - naltã,

dorinţă: de a avea un bunic şi o bunică, dacă nu

chiar câte două perechi, la care să mă pot refu-

gia atunci când mă tem de îngheţ, de câini, de

vise urâte şi de întuneric.

N-am avut parte de această binefacere.

În schimb, am să vă spun o poveste simplă. Este

aceea  a  unei  femei.  În  acest  oraş  a  fost  cu

desăvârşire străină. N-a avut nici măcar o rudă

şi nu ştiu ce valuri o purtaseră aici, lângă bătrânul

acesta de fluviu, să nască prunci, să-i crească şi

să-i  statornicească.  S-a  născut  la  Olăneşti,

Judeţul  Cetatea  Albă.  Cântecele  cu  care  a

ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce,

bolovănos  de  moale  şi  nespus  de  dragă  a

moldovenilor basarabeni.

La  vârsta  de  21  de  ani  şi-a  pierdut

definitiv părinţii, Sonia şi Filip, precum şi pe fratele

ei, Leonida care,  cu toţii, în iulie 1940, în primul

val al aşa-zisei ”retrocedări”, au fost deportaţi,

îmbarcaţi în bacuri, cu ce se aflau pe ei şi cu o

brumă de lucruşoare strânse-n pripă şi duşi pentru

totdeauna prin cine ştie ce zonă necunoscută a

Siberiei.

Oricâte  eforturi  a  făcut  femeia  să-i

găsească prin forurile internaţionale, prin Crucea

Roşie, prin ARLUS şi alte societăţi, s-au dovedit

fără rezultat. Nu le-a putut da de urmă, şi a trăit

aşa, toată viaţa cu nostalgia pierderii lor în suflet.

Uneori când spăla sau călca lenjerie, femeia

aceea blândă şi frumoasă şi tristă, cânta pe limba

ei uşor deformată, cântece din copilărie şi lacrimi10 Cezarina Adamescu

mari îi cădeau în albie, făcându-se una cu spuma

aceea, imaculând-o. Niciodată n-a spălat rufe,

fără să plângă.

De atunci nu pot să suport când văd o

femeie spălând rufe în albie.

De 7 ani, femeia aceea, s-a dus să se

întâlnească  în  Patria de sus, cu părinţii şi fratele

ei, Leonida. Către sfârşit, încetase să-i mai caute,

i se părea totul zadarnic. Dar a trăit jumătate de

veac cu această imensă durere în suflet. Purta,

până în zilele din urmă, urmele unei frumuseţi

aproape nepermise pentru  o femeie săracă şi

rămăsese la fel de blândă şi nefericită.

Femeia aceea s-a numit Arionda şi dintr-

o fericită întâmplare, a fost mama mea.

O clipă, la spectacolul acela, am avut

gândul nerverosimil că artiştii de peste Prut au

respirat acelaşi aer cu bunicii mei necunoscuţi şi

pierduţi  pentru  totdeauna,  că  le  pot  regăsi

surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de

îndrăgiţi în lumea fermecată a cuvântului şi a

muzicii, că-i regăsec chiar. Şi că mi se va permite,

să le încredinţez fără rezerve, sufletul şi întreaga

fiinţă.

Iar pe Grigore Vieru îl situez  coborâtor

din spiţa funciară a  buneilor mei materni, a

unchiului Leonida şi a neuitatei  mame mele,

Arionda.

 21 iunie 2008,

Începutul verii astronomice