PORTRET LIRIC: UN POET VINOVAT DE NEVINDECARE – ALEXANDRU DRĂGHICI

Cezarina Adamescu

Versurile la care se refera autoarea e pot citi aici >>>

Un cântec franţuzesc este intitulat „La maladie d’amour” şi, într-adevăr, iubirea poatre deveni o maladie, de care unii nu se vindecă niciodată şi o poartă cu ei pretutindeni.

Şi Poezia, mai bine zis, starea de graţie poetică poate fi o maladie genetică, pe care o ducem în sânge şi-n oxigenul care urcă şi coboară prin toate fibrele. Un poet „vinovat de nevindecare” de astfel de maladie - este şi Alexandru Drăghici. El poartă poezia pe dinlăuntru, ca pe o povară dulce, ca pe o cruce asumată şi urcă muntele cu ea fără ostenire. Iar dacă se întâmplă să se trezească din nou la poalele muntelui, o ia de la început cu urcuşul.

Un poet care exprimă sintetic în poeme de scurtă respiraţie, ceea ce alţi confraţi nu reuşesc în kilometri de versuri cu încărcături inutile.

Poemele din acest consistent grupaj, aduc un suflu înnoitor creaţiei de până acum a lui Alexandru Drăghici.

Versul elevat, exprimarea fluidă, limpede, aidoma curgerii râului abia izvorât din munte, cu apă spartă-n fărâme cristaline susurând vesel prin verdele crud al ierbii, iată elementele principale ale liricii lui Alexandru Drăghici. Elementele primordiale, vitale, care subsumează ceea ce se numeşte existenţă în natură, sunt şi elemente de construcţie lirică: pământul, Mama Gee, apa, aerul, natura cu toate fenomenele şi făpturile sale, se întâlnesc şi se armonizează întro alcătuire rotund planetară, în formă de inimă. Şi ca o încununare a vieţii, în spaţiul vizual, dar mai cu seamă în cel lăuntric, „Cuvântul/ acest virus adormit” care face din om „Axonul / altui gând, mai mare / fără graniţe” (Memă) – cu singura condiţie de a fi, sau măcar a tinde să fie: „Eu, tu, el şi ea, doar unul”(Memă).

Nu lipsesc: arătura reavănă, „ceaţa fără început”, lupii flămânzi adulmecând, întunericul întărâtat care se luminează, dar şi elemente livreşti precum: flori împăiate, câmpia înfiorată, lumina trezită, licurici stingheri, tăceri care prind rădăcini, ploi cu absenţe reci, ploaia roz, un „cer fluid” care „se odihneşte în noaptea amforei” un „soare albastru” spre care tânjeşte poetul, elemente poetice constructive ale edificiului interior. În acest univers, clădit cu migală, prin simbolism şi corespondenţele baudelaire-iene, starea poetului se accentuează până aproape de paroxism, până aproape de limita suportabilului: „Loveam cu fruntea / Oblonul tras peste soare / Nu-ţi mai simţeam inima / Nu-ţi mai puteam îmblânzi temerile. // Vopsiseşi cerul în negru / Şi din el ţâşnea un fir de lumină / Acolo unde o stea / Se îngâna cu mine / Cel vinovat de nevindecare. (Nevindecare).

În acest continuu miraj existenţial, întrerupt doar de coşmare, poetul dă formă, numeşte, alcătuieşte, edifică fiinţe şi stări. Toate acestea ca un dar suprem, pe care-l face semenului său, ca un adevărat co-participant la creaţie, în profundă nevoiţă de reciprocitate şi armonie, de empatie şi corespondenţă în altă fiinţă ”Îţi dăruiesc limitele mele / Sporeşte-le! / Defineşte-mă,/ Ajută-mă să fiinţez!” (Dar.) Ce poate fi mai stimulativ pentru un om decât să ştie că ia parte la actul de creaţie însuşi?

Valorile morale pe care poetul pune accent în toate poemele sale, sunt mai mult decât codul etic existenţial, sunt norme autoimpuse peste care onoarea şi demnitatea umană nu pot trece.

Un jind fără saţiu răzbate în vers, ca pentru o stare care nu se va mai întoarce niciodată, îl încearcă atunci când poetul rememorează clipele fericite când mama îl adormea pe picioare, în cântec de leagăn, alungându-i gândul cel rău şi coşmarurile. „Închid ochii în miez de zi / Soarele îmi usucă coşmarurile / Şi dorm din nou fericit / Ca atunci mamă / Când mă legănai pe picioare / Şi aşteptai cu jind / Bărbaţii / Care nu au ştiut să te iubească”.

Ca orice poet, Alexandru Drăghici vede ceea ce noi, oamenii obişnuiţi nu vedem, nici cu ochelari, nici cu ochiul liber, aude, ceea ce noi, îndeobşte nu auzim, simte, ceea ce noi nu simţim, cu o acuitate maximă şi cu acel soi de dioptrii pentru suflet specifice ochiului pineal care vede chiar şi atunci când e închis. Pământul poate fi pentru el o “pernă blândă”; “cerul –plapumă străvezie, albastră/ însămânţat cu vulturi şi ciocârlii”. Spicele devin complice şi ascund ceea ce e de găsit, până când albastrul e dat la o parte şi în rodul verde al grâului încins cu macii iubirii, cei doi pot alcătui din nou, acel rotund în acordurile ariei sublime ale “visului rătăcit în culori” (Cîmpia înfiorată).

Nu lipsesc nici viziunile suprarealiste ale lui Dali, ceasurile sale lichide şi femeile cu chip ciudat din care, Poetul, fascinat de miracolul facerii, zugrăveşte portretul femeii iubite, împlinite prin naşterea de prunci: “Femeia din vis: Actul I/ Femeia care nu născuse / Şi nu avea abdomen / Se plimba cu mine de mână / Şi îmi spunea / Că împreunarea fără copii / Este o nuntă fără îngeri. // Actul II / Din grajd apăru altă femeie, / În trupul său o gaură / Precum broasca unei chei,/ Prin care se strecura lumina. // Durerea şi spaima din ochii mei / Le alintă cu un zâmbet tremurând: / „Eu am născut un copil / De aceea a rămas locul acesta gol”. // Actul III / Dali râdea în hohote, / Farsa îi reuşise / Aruncă după mine / Cu limbi de ceas, / Şi îmi priponi cerul albastru pe umeri. // Actul IV / M-am trezit singur./ Patul era gol, / Tu plecaseşi la miezul nopţii / Şi luaseşi găurile şi cheile cu tine”.

Realismul magic, starea de oniro-luciditate, proprii stării de inspiraţie daimonică, prezente în mod expres, dau consistenţă gândurilor abia înfiripate, prefăcându-le în ninsoare poetică. De asemenea, spiritul ludic transformă textele în adevărate jocuri inteligente de cuvinte în care metafora este la loc de cinste.

Expresia împlinirii prin dragoste este evidentă în poemul “Pârguire” în care poetul, argumentând, îşi exprimă crezul de viaţă, acel modus vivendi care-i tutelează toate sentimentele şi trăirile: “Pârguire: „Da Du nun, mein Sohn, von deinen Fesseln befreit bist” / Jacomotus, Abrahamus sacrificans / Ce caut în chipul unei femei, / În trupul mlădios al unei plante? / Contopirea cu partea mai mare din mine / La care încă n-am ajuns? / Cândva întregit, să evadez din timp / Luminei ce mă pârguie / Să-i sărut marginea mantiei / Cu care mă ocroteşte, / Mai ales în întuneric”. Aici este o probemă mai degrabă filozofică, este vorba de căutarea de sine în celălalt.

Conştient de rosturile ancestrale ale firii, de planul lui Dumnezeu care pe toate le-a făcut bune dintruînceput, poetul punctează, în adâncimea legilor morale şi a Decalogului, rolul firesc al fiecărui om pe pământ, acela de a aduce pe lume fii, de a-i creşte, pentru ca în cele din urmă, să recurgă la ajutorul lor, când rolurile se inversează şi copiii au grijă de părinţi, firesc, aşa cum curge sângele-n vene şi apa izvorăşte din pământul uscat. Toate acestea rostite foarte frumos în poemul “Dumnezeu”: Sărmanii părinţi / Pe care îi cresc copiii. // Duioşii bunici / Pe care îi leagănă în braţe nepoţii. // Fericiţi părinţii / Care îşi leagănă copiii. // Duioşi nepoţii / Pe care îi cresc bunicii. // Iar tu înger / Ce creşti lumina / Cine te leagănă / Când ţi-e dor de copii, părinţi şi bunici?”

Pastelul “Vara” – este o dovadă grăitoare a iubirii sale de natură: ”Nu ştiu să fi simţit parfumul / De flori ce se rugau la soare/ Nu cred să fi zărit albastrul / Ce căuta sub nori o alintare. // Râul şuşotea mieros cu răcoarea blândă / Malurile se ostoiau sub sălcii de osândă / De o pedeapsă aspră, de-o vară crescândă / Privirea se-odihnea avid pe verdele la pândă”.

Şi simţământul sacru transpare în multe versuri precum acestea: ”În biserică un om se roagă / Să crească sămânţa dintre vorbe / Să fie inundat de dragoste şi de verde: / În arca lui e loc destul”(Biserica).

De fapt, autorul doreşte să spună că biserica, dincolo de ziduri, e formată din oameni care alcătuiesc Trupul lui Cristos. Este fărâma de divinitate din sufletul fiecăruia. Şi de cum îi îngăduie să iasă la lumină, aşa va avea parte de harul divin.

În alt poem suntem martori poftiţi în laboratorul de creaţie al autorului, care se confesează privitor la travaliul liric. E un fel de „căutare a tonului” – nichitastănescian şi nici nu s-ar putea altfel, pentru că, însăşi creaţia este o trudă şi o jertfă, dincolo de adierea inspiraţiei: „Iluzia : Şterg femeia / Pun fraza la singular / Rup fotografia / Păstrez jumătatea acceptată / Cenzurez frazele către tine / Pentru ca tu să crezi / Că eşti unica / Şi singurul rug din viaţa mea./ Ma obligi să mint cu consecvenţă / Să-ţi îndop iluzia / Care devine tot mai obeza: / Finalul saltului mortal este previzibil”.

Din toate acestea nu lipseşte aura de mister a creaţiei propriu-zise.

O notă aparte o fac aceste „Miniaturi” (Alexandrine) – frumos spus! - care sunt respirări, blitz-uri poetice în spiritul micro-poemelor nipone cu formă fixă în care spiritul primează, dar şi jocurile muzicale de cuvinte în care eufonia joacă un rol însemnat. Iată câteva: „III Vârtejul de lumină / Este o stamină / Cu parfum de raze / Şi gust de oaze”; “IV Liniştea din gol / Vine din subsol / Şi mă îmbăiază / Şi mă-nlăcrimează”, iar acesta are tentă sacră: “V Dedesupt de cale / Despuiat de zale / Gol şi luminat / Fiul lăcrimat / Ridicat pe cruce / Respirat în răscruce / Expirat în vers / Căci el ne-a ales.”

Printre aparentele versuri facile, ritmate şi rimate, se strecoară subliminal idei remarcabile.

Tot predispusă spre meditare este şi micro-poezia: „Punct”: Ai ales /
Pentru a pune / Între noi / Trei puncte.../ Timpul va şterge/ Probabil două”.

Foarte interesante corespondenţele simboliste din poemul „Policromă”, unde aflăm o „ploaie roz”; un „soare albastru”; şi unde, mărturiseşte autorul: „Îmi port paşii prin iarba roşie / Îmbibată de sângele clipelor inutile / Respir aerul violet al zilei abia înmugurite / Portocalie mi-e speranţa din cocon / Şi-aştept să zbată din aripi. // Pe fundalul scenei, umbra albă / A actorului chinuit de versurile negre /Pe care le-a uitat. // Mut şi nemişcat îşi declamă rolul / Prin prisma secundei îmi ţipă tăcerea”. Foarte reuşită această poezie.

Remarcabilă şi cu totul surprinzătoare este şi poezia “Nu te aştept” – care oglindeşte starea singurătăţii-împreună, dincolo de paradoxurile vieţii în doi: “Ne vom lepăda de noi înşine / Vom da la schimb trecutul pe viitor / Te voi spăla cu lacrimile mele/ Te voi decoji de absenţele mele / Până mă vei vedea doar pe mine în tine. / Te voi îmbrânci în viaţă/ Să trăieşti tu în locul meu / Iar eu te voi privi mereu / De dincolo de timp / Rugându-mă / Să îţi primeşti cartela de eternitate / Lasă-ţi timp… nu te aştept!”

Motivul păcatului originar este prezent în acest grupaj liric, tratat excelent în ipostaza unui cuplu care, aidoma lui Daphnis şi Chloe, experimentează cunoaşterea, la fel cum protopărinţii au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului: “Adam şi Eva: Goi ne scăldam în mare / Nu aveam nici o scuză / Totul fusese spus / Consumat, băut şi fumat / Nu regretam Paradisul furat / Chiar şi şarpele Cunoaşterii/ Se dăduse bătut / Dezarmat de tăcerea noastră./ Ruşinea avea gustul amar / Al mărului originar / Rutina măcina cu pietrele-i de moară / Nisipul fin al clipelor netrăite. Începutul nu-l făcusem: / Să ne iertăm că ne-am cunoscut”.

Aici iubirea este exaltată la înălţimile divine ale sentimentului.

Este un text de o puritate şi de o pudoare fără de margini, comparative cu mâzga vulgarităţii şi a obscenităţilor care inundă tarabele literaturii actuale, transformând în kitsch sentimentul cel mai pur pe care Dumnezeu l-a pus cap al tuturor virtuţilor: Iubirea. Într-un fel, textul aminteşte de poemul lui Cezar Ivănescu “Amintirea Paradisului”.

Şi iată că dragostea poate fi şi spinoasă şi se poate ofili lesne, dacă nu-i hrănită şi udată cu apa proaspătă a dovezilor şi a faptelor: „Dragostea spinoasă : Dragostea mea pentru tine-i spinoasă / Dar dacă-i priveşti floarea / Vei descoperi o simetrie pufoasă / Schimbă-i apa mereu/ Când privirea-mi nu te mai cuprinde”.

Altăoară, cuplul seamănă cu cel al pescăruşilor credincioşi, fraţi ai navigatorilor, care se avântă în siajul vaporului, însoţind marinarii pentru a dobândi hrana necesară: ”Fără cuvinte te priveam / Ca o secţiune / În trecerea mea prin viaţă / Tu şi eu / Şi pescăruşii speriaţi / De tăria adevărului / Pe care îndrăzneam / Să îl inspir.” (Definiţia lacului).

Însă şi iubirea poate obosi şi căuta subterfugii: „Iubirea ta va căpăta curând alt chip/ Sânul tău va găsi adăpost”.(Dezlegare).

Uneori e derută în paradis, şi dezamăgirea, dezesperarea se lăţesc şi iau chipuri coşmareşti: “Cer fluid se odihneşte în noaptea amforei / Privirea se adapă din întuneric / Nici o stea pe cerul de lut / Întinzi braţele către luna/ Atât de aproape / Răceala apei te sperie / Faci mâinile căuş / Să bei luna din adâncul încercuit // Printre degete nu curge lumină / Doar apa lunatecă // Cerul tulburat îşi caută netezimea / Cioburi de lună se regăsesc / În sfera perfectă noctambulă. (Cioburi de lună).

Poetul se mărturiseşte în cele din urmă dornic de a-şi prinde „eul primar” – şi de a-i cerceta adâncurile. E un fel de întoarcere, de Hiperboree, acel da-sein –în locul de unde survine fiinţa. „Vânătoare: Încordat stau la pândă/ Să-mi prind eul primar de grumaz / Să îi sorb secunda caldă. // Apoi să îmi agăţ şabloanele în cui / Şi să las în urmă pleiada/ De cruciaţi ai rătăcirilor mele. (Vânătoare).

Conştient de povara poetică pe care o poartă, aşa cum am amintit la început, ca pe o cruce, Alexandru Drăghici a ales să-şi manifeste trăirile în Cuvântul peren, cel care va rămâne după ce totul va fi dat uitării. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.

CEZARINA ADAMESCU, www.agero-stuttgart.de

14 martie 2011