VIRGIL CIUCĂ,„Pierdut în lume”, Editura SemnE, Bucureşti, 2010
Deşi este plecat de un sfert de veac din ţară, Virgil Ciucă nu a pierdut legătura cu neamul lui şi, în pofida titlului actualului volum „Pierdut în lume” – şi-a găsit temei în domeniul literaturii în care nu se simte deloc „pierdut”.
Deşi nu i-a fost deloc uşor să se trezească aidoma unui călăreţ singuratic într-o lume de „Contradicţii” – aşa cum mărturiseşte în poezia cu acelaşi titlu, cu: „Dor de ducă într-o altă lume/ Roşul soarelui ce-apune, / Zbor de stele, zbor spre astre/ Zborul devenirii noastre.// Păsări ce-au uitat să zboare, / Gându-nvinsului ce moare, / Dragostea fără iubită, / Femeie năpăstuită / Vioară fără arcuş, / Căluşar fără căiuş / Casele fără pridvor / Visele care ne dor // Oceane fără furtună, / Fulgere care nu tună / Stupi rămaşi fără albine, / Biserici fără sfinţire.”
Acest poem este unul emblematic pentru întreaga creaţie a poetului pentru că relevă chiar sufletul autorului, destul de contorsionat, neliniştit, încărcat de contradicţii, care se declară ateu, dar de fapt este un om care se îndreaptă spre Dumnezeu cu spatele. Prin întrebările pe care şi le pune, prin neliniştile şi căutările sale permanente. Pare că uneori a găsit un răspuns potrivit care să-l satisfacă, pentru ca din el să se işte alte şi alte întrebări izvorâte din subsolurile conştiinţei frământate neîncetat.
Pierdut de gânduri, pierdut de cuvinte, pierdut de semenii săi, pierdut uneori chiar şi de sine, el scrie despre propria condiţie de emigrant în aceeaşi termeni contradictorii, antinomici: „Pajişte fără verdeaţă / Speranţe vândute-n piaţă // Dragostea mută de mamă / Soldatul fără cazarmă / Staule fără cornute / Cântul Lebedei tăcute // Zilele fără zefir / Popa fără patrafir / Ortodox fără Crăciun / Emigrant fără surghiun” (Contradicţii).
Însuşi titlul volumului pare să reflecte stranietatea (citiţi: străinătatea, înstrăinarea) celui „pierdut iureşul în lumii”.
Într-o lume în care omul colindă buimac, fără repere, bâjbâind parcă urmele paşilor pierduţi peste tot, rătăcit, dezorientat, bezmetic, căutând drumul de-ntors din labirintul lumii în care s-a trezit cu gura coclită.
Ce-l va salva pe acest surghiunit, de vreme ce reperele sufleteşti, singurii stâlpi de susţinere, s-au şubrezit şi stau să se prăbuşească? Temelia de piatră, zidurile cu care s-a înconjurat, îndeobşte, ferindu-se de priviri inoportune, indiscrete.
Da, rămân cîţiva piloni: dragostea de neam, adevărul, credinţa, limba care este o memorie colectivă. Şi mai rămân, presupunând că au fost cândva şi au rămas înfipte în suflet, cele trei virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea, care nu pot fi smulse lesne, fără să lase urme sângerânde, stigmate vii, după care sunt cunoscuţi cei aleşi de Dumnezeu să-L urmeze. Căci de aceea i-a chemat, i-a ales, i-a investit cu câte o misiune, le-a dat un nume, i-a trimis să-L vestească în lume. E şi aceasta o misiune: trimiterea. „Pe cine voi trimite şi cine va merge în locul Meu?” – spune Domnul. „Trimite-mă pe mine, Doamne!” – scria Isaia profetul.
Trimis este şi Poetul să vestească zorile mântuirii prin Cuvânt, în chip auroral. El, fratele Soarelui şi al lunii, de care e legat deopotrivă. Una se ascunde, celălalt se iveşte. Doar omul stă la răspântii, cu braţele în formă de cruce.
Şi Eminescu a fost un vestitor şi un pătimitor, dar cu propria jertfă a cucerit veşnicia. Virgil Ciucă ia poziţie împotriva acelora care-l denigrează pe Poetul naţional:
„Un fiu al plaiului moldav / S-a revoltat ades în scris / Şi-a refuzat să fie sclav, / Lacheii zic că-i un proscris.// Cu ură culpabilizat, / Răstălmăcind al său trecut, / Ei cer să fie renegat, / Dar noi în juru-i facem scut.// Nedrept a fost crucificat / Şi tot nedrept este hulit - / Ori proletar, ori împărat - / Cu el pe NOI ne-au răstignit.// Luceafăr scânteind în lume, / Pornit să dea de apă vie, / Eminescu e un nume / Dăinuind pentru vecie.” (Eminescu răstignit).
Se simte în versurile lui Virgil Ciucă un soi de obidă nostalgică, dacă s-ar putea face această asociaţie, o crudă şi cruntă nelinişte existenţială care durează în nopţile fără sfârşit, şi e îndreptată spre „veacul ipocrit” veac ale cărui dezastre e nevoit să le înfrunte ca fiind destinul colectiv al existenţei noastre.
În spectacolul insolit al lumii, în care „bacantele s-au răzvrătit” şi „pretind onoruri viagere” - viziunea frumoasei ce s-a rătăcit „în ceata viselor pierdute” – e aidoma unei fantome albe care-i face ca sufletul să ardă cu vâlvătaie: „Destinul existenţei noastre / În nopţile fără de sfârşit / Înfruntă şiruri de dezastre / Născute-n veacul ipocrit.// Ca-ntr-un spectacol insolit / Plin de plăceri şi de himere / Bacantele s-au răzvrătit, / pretind onoruri viagere.// Pe un pământ plin de păcate / În haosul dezlănţăuit / Se plimbă în singurătate / Frumoasa ce s-a rătăcit // Pe cerul lumii obidite / Zboară stingher o ghionoaie, / În ceaţa viselor pierdute / Ard suflete cu vâlvătaie”. (Frumoasa rătăcită).
Astfel de viziuni aproape apocaliptice sunt frecvente în lirica lui Virgil Ciucă şi ele sunt o coordonată a viziunii lui asupra lumii.
În alt poem se simte o oarecare efervescenţă, o emulaţie lirică, în care „frumoasele nopţii” se dezlănţuiesc „În sunet de chitară şi vuiet de valuri / Frumoasele nopţii se-ndreaptă spre ape / Pe-ntinsele oceane se pierd idealuri / Pe maluri s-aud melodii de agape. // Seduse cu opium, obosite de jocuri / Coboară spre mare în rochii de seaară / Cu picioarele goale stâlcite de tocuri / Afundate-n nisipuri pe plaja bizară” (Frumoasele nopţii).
Uneori autorul părăseşte tonul lirico-nostalgic pentru cel satiric, muşcător: „Frumoasele din lumea bună / Fără prea multă tevatură / Vor să trăiască în palate / Şi-şi fac bugetul pe centură. // Frumoasele-s la mare cinste / Vorbesc peltic şi în jargoane / la ministere şi reviste / Au atestat că sunt cucoane!” (Frumoasele străzii). Şi nu s-ar zice că autorul nu are întrucâtva dreptate.
Alteori, aşezat confortabil, la ceas de veghe, „în raza de soare de la asfinţit” – poetul nu face altceva decât să disece infinitul (Gânduri de vară).
Într-un stil baladesc modern, menestrelul Virgil Ciucă evocă „Întâmplări absurde”: despre „fete multe” care, „dornice să zburde/ Au fugit la munte/ La stâna din vale / Văd o ciobăniţă / Mă abat din cale / Şi-o prind de cosiţă // Ca-ntr-o melodramă / Cum fata-i drăcoasă / Scriu o epigramă / Că nu e frumoasă // Bat la ’Nalta Poartă / ca să-mi apăr cazul / Baciu-i pus pe ceartă - / Mi-am găsit necazul // Cum se-ntâmplă-n viaţă / Când n-am o făclie / Citesc o povaţă / Şi-adorm la chindie // Codrii de aramă / Loc de poezie / Eu pierdut de mamă / Caut apa vie.”
Acest „caut apa vie” – justifică totul: căutările şi dezamăgirile autorului care, sedus de natura încântătoare, eminesciană, când visează la fata visurilor lui, în locul unui suflet pe măsura dorinţei sale, întâlneşte o „fată drăcoasă” – ceea ce spune totul.
Poetul nu are altceva de făcut decât să guste „plăceri nevinovate” şi să-şi clădească un „castel din gânduri”. Şi toate acestea pentru că „n-am o făclie”. Într-un feeric joc spectral de lumini şi umbre i se arată „imagini împietrite / De iubite despletite”.
Toate aceste viziuni sunt iscate de amintirile care dor: „Jocuri de lumini şi umbre / Peste străzile lugubre, / Pe o pajişte din crânguri / Mi-am clădit castel de gânduri. // Joc de umbre şi lumini / Peste apa din fântâni / Strâng, din zile de amor, / Amintiri care mă dor.” (Joc de umbre şi lumini).
Poezia, adevărat „joc de umbre şi lumini” îl poartă pe autor pe o pajişte din crânguri, acolo unde şi-a clădit un „castel de gânduri”. Alteori, muza îl duce de mână „noaptea la margini de ape” – unde cântecul de sirenă sfâşie noaptea liniştea de piatră, într-un port pierdut, unde un vas-fantomă e dat ca dispărut: „Cântul de sirenă sfâşie în noapte / Liniştea de piatră din portul pierdut / Apoi se aşterne tăcerea de moarte / Peste-un vas, de veacuri dat ca dispărut.” (Noaptea la margini de ape).
Chiar dacă nu ţine cont de noţiunile elementare de teorie a versificaţiei, poeziile lui Virgil Ciucă au un ritm vioi, alert, o anumită dinamică interioară, o tensiune, susţinută de o idee conducătoare. Uneori reuşeşte să surprindă prin forţa imaginii sau a sentimentului, indiferent dacă e vorba de un sentiment pozitiv sau negativ. Anumite strofe sunt simple catrene pe o temă dată. Nu lipsesc asonanţele: infinitul-sărutul; cinste-reviste. Ex: „În epoca modernităţii / Frumosu-a devenit ispită / La femme e ca o recuzită / Dorită de toţi idioţii”. (La femme). De remarcat că, din toate timpurile femeia a constituit o ispită, încă din primele pagini ale Genezei, dar autorul specifică faptul că, în epoca modernităţii ea a devenit o „recuzită”, nu mergem mai departe cu afirmaţiile pentru că ar însemna să-i facem idioţi pe toţi bărbaţii.
Virgil Ciucă foloseşte un limbaj voit caragialenesc, cu expresii de felul: „cu-o mulţime ambetată”; „înamorată”; saluturi cu bonjour-uri, „bufoniadă”; „poveşti adultere”; „mulţimea incultă; „ţara cu paiaţe” (precum „căruţa” lui Ştefănescu), „divine plăceri”; „casele de rendez-vous-uri”ş.a.
Imaginea morţii îi apare poetului ca „iubita cu ochi ucigători” : „Iubita mea cu ochi ucigători / M-a privegheat din noapte până-n zori / Cu toga neagră până la călcâie / Simbolul trecerii în veşnicie” (Loialitate).
De fapt, iubita cu ochi ucigători nu este alta decât Poezia, care-i va înscrie numele în veşnicie şi care l-a ispitit precum cântecul unei sirene.
Seara e, îndeobşte, momentul când inspiraţia dă târcoale, îndemnându-l pe poet să se retragă „departe de lume, zgomot şi păcate”. „O seară banală, o seară de vară” – este o încercare de pastel cu inflexiuni sonetistice, dacă s-ar fi păstrat aici formula consacrată de 14 versuri.
Poetul are acest obicei de a localiza şi a fixa în timp, poeziile cu ziuă, lună, an şi chiar ora la care au fost scrise, de obicei noaptea iar unele precizări stârnesc zâmbete, fiind scrise în rime: De ex.: „Woodhaven, New-York, 14 februarie 2009, ora trei în miez de noapte, când visam la mere coapte”.
Nu ştim cât de necesare sunt aceste precizări care au importanţă doar pentru autor.
Javre, vârcolaci, ghionoaie, draci, Belzebut, Aghiuţă, fiinţe năpăstuite, cărţi măsluite cu slove scelerate, vorbe slute, un proscris – vântul, care a uitat să bată „îngrozit de anateme”, „o lume slăbăboagă”, icoane de vis care dispar şi nechezatul unui armăsar, „pasărea cu gheară acvilină”, toate în ţipătul de ghionoaie, creează atmosfera stranie, ireală, toate înfruntându-se în paginile lirice ale lui Virgil Ciucă. Un univers cât se poate de straniu, de magie, de coşmar sau de poveste populară unde întâlneşti personaje fantastice precum cele de mai sus. În acest decor carnavalesc apar „frumoasele nopţii” „În sunet de chitară şi vuiet de valuri” în poezia cu acelaşi titlu., „Frumoasele nopţii”.
Poetul are şi o explicaţie pentru poezia modernă: „Poezia zilelor noastre e criptică / Pare un raport scris pentru securitate / Metafora a devenit prea eliptică / Să-ţi amintească de ceasul cînd clopotul bate // Poeţii au o viaţă hiperbolică / În fumul de tămâie şi marijuană / Versurile lor au o tentă simbolică / Drogaţi aleargă după o fată morgană.// Critica poeziei moderne-i hilară, / Fac ciorbă groasă din versurile stâlcite / Corifeii bătrâni din lumea literară / Prezentându-le teascului ca erudite”. (Poezia modernă).
Asemenea păreri sunt greu de contrazis.
Virgil Ciucă îi închină unele poeme, ode şi scrisori lui Eminescu pe care îl consideră ca un frate mai mare:
„Tu ai plecat, frate mai mare, / geniu, ca să colinzi pustiul, / Dar pe un ţărm la Marea Mare, / Noi toţi îţi vom veghea sicriul.// Ne-ai spus ades că prin unire / Strânşi laolaltă, râul, ramul, / Vom triumfa spre reîntregire / În lupte dure cu muscalul. // Pribeag ai colindat Carpaţii / Să-ţi onorezi ţara străbună / Şi ţi-ai unit cu vorba fraţii, / Iar ei uniţi vor să rămână! // Cu suflet şi devoţiune, / Mereu călăuzit de-o zână, / Tu ai trezit o naţiune / Şi trează vrea ea să rămână! // Ştim, „de la Nistru pân’ la Tisa”, / Care-s străvechile hotare, / Când „tot românul plânsu-mi-s-a” / Tu ne-ai impus între popoare. / Chiar de-ai plecat, frate mai mare, / Geniu, ca să cunoşti pământul, / Noi strânşi uniţi între hotare / Pe veci îţi apărăm cuvântul!” (Scrisoare lui Eminescu).
Aşa cum se întâmplă adeseori, deşi jinduieşte „la pomii sfinţiţi cu fructe oprite”, poetul îşi dă seama cu resemnare că „e prea târziu” şi: „Se face-ntuneric şi nu mai putem trece / Prin râul ce curge spre fiinţe iubite.” (E prea târziu).
În poemul „Rememorări” – poetul îşi dezvăluie destinul: „Am înfruntat singurătatea vieţii / Sperând că-n ciuda sorţii voi învinge / Şi am simţit ades suflarea morţii - / Iar steaua mea coboară şi se stinge. // (*) // Am revenit dintr-un impus exil / Să-mi duc calvarul până la soroc, / Să descifrez un „anoptimp” ostil, / Dar roata vieţii nu pot să întorc.”
Unele poeme sunt simple versificări ce relevă un univers închipuit, respirând senzualitate, patimă, pasiune, dorinţă.
Nu scap nici „turnătorii” de pana poetului; şi lor le sunt rezervate poeme virulente. Astfel sunt poemele: „Unei turnătoare”; „Unui delator castrat” ş.a. – iar dedicaţiile de sub titlu folosesc numele reale.
Este destul de straniu cum poetul e obsedat de „valuri de crengi” de înlănţuiri de crengi, înlănţuiri de gânduri şi vise fără ţintă, agăţate de raze.
Senzorial, afectiv, jinduit de tandreţe, nostalgic adesea, deposedat de vise şi dragoste, jefuit de cuvinte, poetul evocă plin de nostalgie, în ton elegiac, prima întâlnire şi fiorii primului sărut: „Te-am întâlnit pe căi de vise / Când încă nu ştiam ce-i plânsul, / Te aşteptam cu porţi deschise / Pe buze să-ţi culeg surâsul // Te-am întâlnit întâia oară / Când strugurii dădeau în pârg / Şi te-am iubit un an şi-o vară / Când te-am pierdut plecând din târg”... – etc. (Visa şi dragoste).
Cele mai reuşite poeme sunt cele gen pastel: „Zboară frunze prematur uscate / Într-o vară plină de păcate, / Cântă prin liane insolite / Mierlele pădurii toropite.// Se ascund la umbră de desişuri / Gâzele fără acoperişuri, / Fâlfîie din aripi în surdină / pasărea cu gheara acvilină” (Zbor de frunze).
Motivul păsării cu gheară acvilină apare în multe poeme.
Un adevărat rechizitoriu este azvârlit în faţă preşedintelui în poemul „Spune preşedinte”: „Când datina sfîntă e mistificată / Când legea supremă e ignorată / Când aleşii noştri fură şi trădează / Spune, preşedinte, cine ne salvează?” – Desigur că întrebarea e retorică.
Prin versuri repetitive, în poemul „Picături de ploaie, picături de gând” poetul reuşeşte să creeze o atmosferă specifică, sugerând ritmul sacadat al picăturilor de ploaie: „Picături de ploaie, picături de gând / Se aştern ca un linţoliu pe întinderi de pământ / Picături de raze sfinte cad pe capul meu, din cer / Picături de veşti ascunse din prezentul efemer. // Picăturile de zâmbet, picături de-mbrăţişări / Picăturile de viaţă povestite prin tăceri / Picăturile iubirii stau uitate-ntr-un ungher / Picături de amăgire din trecutul efemer // Picături de mângâiere culese din pomul vieţii / Picuri de recunoştinţă pentru visul libertăţii / Picăturile plăcerii, picături cu preţ de aur / Fără noimă rătăcite pe un colţişor de plaur.”
Chiar şi Bucovinei îi închină autorul un gând, sub forma unei doine:
„Bucovină, plai de dor, / Flori cusute în covor, / Vise proslăvite-n cânt, / Brazdă din al nost’ pământ // Bucovină, glie sfântă, / Chiar de ai inima frântă / Cântecele te slăvesc / Căci tu eşti plai românesc // Bucovină, o grădină / Cu poieni şi apă lină, / Rănile îţi sângerează, / Dar ai inima vitează // Val de gânduri care dor / Purtăm în suflet un dor / Şi-ţi trimitem peste zare / Straiele de sărbătoare.” (Un gând pentru Bucovina).
Ultimele strofe reprezintă un îndemn la unire a tuturor românilor în străvechile hotare: „Noi trăim cu tine-n gând, / Visători că în curând / Te vei reuni cu Ţara / Şi-ţi vei îmbrăca marama.// Nu e vremea să mai plângem / Căci e timpul să ne strîngem / Şi să-ntindem horă mare / În străvechile hotare.”
Poetul are şi un autoportret-testament în spiritul epitafurilor de pe troiţe la Cimitirul vesel de la Săpânţa. Versurile sunt cât se poate de nostalgice, în ton elegiac: „Când vei veni voi fi plecat / Pe-un cer fără hotare / De omenesc sunt detaşat / În lumi fără culoare // Când vei veni priveşte sus / Spre bolta-ntunecată / Şi vei vedea cum a apus / O viaţă zbuciumată // Când vei veni, la căpătâi, / Vei da peste o floare / Simbolul dragostei dintâi / Din lumea pieritoare // Când vei veni să nu te miri / Că poarta-i încuiată / Degeaba-ntrebi pe la vecini, / Doar tu eşti vinovată!” (Când vei veni).
Acuzaţia cade implacabil pe ultimul vers în care se revarsă toată remuşcarea şi regretul autorului.
Bagajul liric al lui Virgil Ciucă este alcătuit din: un cântec albastru – care nu putea fi decât un cântec de dor, lumina astrală, ierburi cosite, extazul ceresc, lumi insolite, o vioară, căsuţe de ceară, rîuri din basme, acorduri divine şi nelipsita fată de vis, crucea uitată, iarba uscată. Apare meteoric şi „o flacără bengală”. Cele mai multe sunt locuri comune: „universuri de vise”; „o stea călătoare”; „bolta înaltă”; „norii de vată” ş.a.
Chiar dacă nu foloseşte un limbaj metaforic şi e adeptul economiei mijloacelor de expresie artistică, Virgil Ciucă manifestă o stare poetică ingenuă pe care o populează cu imagini care corespund propriilor gânduri şi sentimente sub forma Liedului, aşa cum este „Cântec albastru”.
În unele locuri, autorul coboară în istorie până la etnogeneza poporului român, la lupta dacilor cu romanii în poezia: „Chemarea la arme”. El aminteşte de legile dacice care erau păstrate cu sfinţenie: „În ţara lor zamolxiană / Toţi dacii se purtau cu cinste / Aveau purtări fără prihană / Căci Dacia avea legi sfinte”. (Chemarea la arme). Şi în final, vine îndemnul, după pilda străbunilor, onorând tribunii, cei de azi trebuie să iasă la luptă.
Autorul îşi cinsteşte în vers descendenţa dacică de care este foarte mândru, în poemul „Chemarea pământului”, dedicată strănepotului Cosmin. Ca de la străbunic la strănepot, sunt transmise învăţăminte sfinte, legende şi poveşti despre viteazul neam dac, care astăzi se odihneşte în ţărână: „Pe ţarina Crivei, harnic un copil / În zilele toamnei, venită tiptil, /
Cultivă pământuri ca un om în fire, / Cu gând la bunicii duşi în cimitire. //
Măsura cu gândul glia strămoşească / Pe care se joacă sârba oltenească /
Şi-asculta chemarea, din trecut,”La arme!” / Dar nimeni n-aude, poporul dac doarme. // Privea la tot pasul brazdele albite / De vechi oseminte, de vieţi irosit / Şi la cap de haturi pe o cruce mare / Citea un oracol: Dacia nu moare. // Lângă o apă vie, în copilărie / Asculta povestea spusă la chindie / Cine-i dac s-aruncă în lance şi-n ceruri / Pentru el Zamolxis are alte vremuri. // Un fecior scrutează haturile-ntinse, / Nu-i pasă de vreme, făurindu-şi vise / Trage brazda-adâncă în ziua de mâine / Vara viitoare să aibă o pîine // (*) // Când plugul dezgroapă oase de sub fagi / Strânge laolaltă oseminte dragi / Şi sărută brazda din glia străbună / Visând la stejarul distrus de furtună”.
Ca orice poet, Virgil Ciucă şi-a închipuit moartea în felul său. Sfârşitul îi apare uneori sub chipul unei frumoase zâne cu păr de aur: „Cu pas săltat, voce suavă / Călare pe un cal de maur, / Dar cu privirea mult prea gravă”.
Deşi îi cere un răgaz pentru a adăuga pe răboj încă o vreme şi a-şi duce la bun sfârşit osânda: „Îngăduie-mi, zână tăcută / Să-mi duc la bun sfârşit osânda / Te ştiu! Rămâi o prefăcută, / Dar nu-ţi mai cer zile de-a surda” – în strofa următoare, poetul îşi dezvăluie şi „osânda”:
„Osânda mea a fost Blestemul / Să scriu cât timp mai am putere / Când unii-ngroapă adevărul / Sperând că tot trecutul piere.” (Cine eşti?)
Preocupările pentru istorie nu se opresc însă, la luptele dacice, dar şi la figuri luminoase din trecut şi aici autorul începe un adevărat rechizitoriu împotriva celor care „l-au mazilit pe Cuza”. Iar concluzia este: „Când sărbătorim Unirea / Crucea vinovată tace, / Ne-a lăsat cu amintirea / Unei naţiuni sărace” (Cuza mazilit).
Ne întrebăm, însă, în mod justificat, cum poate fi vinovată crucea pentru faptele anumitor oameni?
E cel puţin ciudat amestecul de revoltă şi gingăşie din lirica acestui poet şi modul cum îşi apără el „Simţirile asunse-n credinţa ancestrală”:
„Când voi porni vreodată-n periplu către zei / Voi lua cu mine-n traistă crenguţe dintr-un tei” (Veghe).
Multe îndemnuri către contemporani şi către urmaşi, dar şi mai stranie pare împotrivirea autorului în faţa divinităţii, în poemul: „Îndemn”:
„Să-ţi aminteşti că în vechime / Strămoşii înfruntau barbarii; / Despre trecut au amintire / Doar trecătorii şi ţăranii! // Nu invoca divinitatea / Să te salveze de urgie, / N-ai învăţat că libertatea / Nu se obţine cu simbrie!”
Cred că aici este vorba mai degrabă de spiritul de luptă care trebuie să existe în orice bun român, îndemnul la curaj şi eroism, gata de sacrificiu ca să apere fruntariile şi să nu aştepte ajutor din altă parte. Există şi îndemnuri patriotice destul de curioase: „Veghează-ţi patria străbună, / Nu te sfii să-nfrunţi duşmanii, / Adună raze de lumină / Şi arde cu ele tâlharii. // Nu aştepta mila cetăţii / Ce-a fost clădită pe cadavre / Ştii, pe pământul libertăţii / Trădările sunt mult mai grave!” (Îndemn). Autorul e foarte înverşunat pe trădătorii care-şi vând ţara şi confraţii.
Nu lipseşte nici genul baladesc reprezentat aici prin „Balada lui Dumitru” – care e mai degrabă o sumă de reproşuri şi de mustrări aproape părinteşti pentru cel care şi-a trădat părinţii. Se pare că autorul a îndurat multe nedreptăţi, de vreme ce amintirile îl răscolesc şi nu-i dau pace.
Uneori, se instalează o atmosferă baoviană de: „Burg pustiu, stâncă crăpată / Privelişte dezolantă / Trunchiuri smulse din pământ / Ramuri purtate de vânt// (...) // Linişte de-nmormântare / Zile multe fără soare / Stelele pierdute-n nori / Flori lipsite de culori // Stâlpi de fier plini de rugină / Stejari smulşi din rădăcină / Umezeală, frig şi vânt / Lacrimi din ramuri curgând” (După furtună).
Finalul salvează acest pastel autumnal cu reflexe bacoviene:
„Umbre cenuşii de gnomi / Frunze putrezite-n pomi / Razele ce cad din ceruri / Vorbe fără adevăruri. // Clopote bătând în dungă / Călător de cursă lungă / Cruce smulsă de furtună - / Dorul de ţara străbună”. (După furtună).
Iată ce furtuni iscă dorul de ţară!
Apăsarea bacoviană continuă şi în poezia „Frunze” cu o „cohortă de frunze ruginite / Pe un drumeag ce duce spre pustiu” – cu „crengi slute”; „trunchiuri schilodite”, „câmpii aride”; „cărărui ce nu duc nicăieri”; „ramuri dezgolite”; „pădure plină de tăceri” – atributele toamnei târzii.
Unele poezii au tonuri de cântec popular, nu lipsite de oarecare doză de umor neaoş: „Gheorghiţă băiat înalt / Ai plecat de la arat / Umbli teleleu prin sat / Şi-ai uitat de semănat. // Bate vântul şi usucă / Ţarina, acum năucă, / Între bozi şi mărăcini, / iar tu stai pe la vecini!” (Gheorghiţă). Acelaşi ton şi în poezia: „Mărine, Mărine” – pe motiv popular.
Poetul descrie „O zi de toamnă” când se simte mirosul „pământului sacru” – pretext pentru un pastel cu inflexiuni alexandrine.
„Se bucură bobul sădit să rodească, / Se ridică stoluri spre bolta cerească / Se aude murmur de ape-n răstoace / Unde-au fost odată cetăţile dace”.
Iubitor al istoriei şi al modelelor voievozilor, Virgil Ciucă închină ode şi lui Mihai Viteazu care: „Cu sabia şi mintea ai reunit sub scut / Ţinuturile trace în care te-ai născut” - cel care a înfăptuit idealul Unirii. Aceleaşi îndemnuri la reunificare adresează poetul în finalul poemului: „La ceas de sărbătoare din Maramu’ la Istru / Legaţi prin jurământ să ne-apărăm la Nistru / La îndemnul lui Mihai, ştiind c-avem un rost, / Vom reuni ţinuturi şi iar vom fi ce-am fost” (Odă lui Mihai Viteazu).
Însă Virgil Ciucă, pe parcursul cărţii adună şi alăturări de cuvinte mai puţin fericite, cuvinte antipoetice cum sunt: anomalie, terorizate, „iarnă anostă”; „lumea agnostă”; „ţara anesteziată”; „astru isterizat”; „mulţimile oripilate”; clipuri, cioflingari (termen caragialeanesc); videoclipuri; culpe; consoarte; chiorâş; „gerul câinos”; „lume cupidă”; „ploaie pornită câineşte”; „soarele chiorâş”; ş.a.
Într-un poem, de-a dreptul topîrceneşte se dezlănţuie natura şi aici e evident stilul parodic, ironic. „S-a dezlănţuit natura / Pedepsindu-ne păcatul / Şi din toată tevatura / Dracul este blestematul” (S-a dezlănţuit natura).
Atenţie: poezia e scrisă la „Woodhaven, New-York, 18 aprilie 2010, ora patru şi jumătate/ Când dracu s-ascunde-n noapte/ Pe-nfundat râzând de moarte” - ne spune autorul în explicaţia de la sfârşit.
Aversiunea împotriva preoţilor dezlănţuie urgie de cuvinte. El are diverse sfaturi pentru preoţi – cărora le pune în spate toate păcatele omeneşti, chiar şi faptul că: „Popoarele emigrează, / Toţi ne căutăm salvare / Peste mări, peste oceane!” (Sfat pentru preoţi).
Virgil Ciucă are o atitudine contestatară, cu sau fără suport ideologic, social, moral, el ceartă, aruncă anateme, critică, murmură, boscorodeşte, e supărat rău.
Se pare că n-a învăţat încă iertarea, îngăduinţa, împăcarea. Singur se declară revoltat şi-şi dedică astfel catrene în poemul: „Unui revoltat”. În final, recunoştinţa poetului se îndreaptă, aşa cum am spus, spre marii voievozi ai neamului care au luptat pentru neatârnare şi întregire, precum Mihai, căruia îi promite: „Mihai, la noua ta chemare / Vom reuni Dacia Mare / În strămoşeştile hotare!” (Viteazului Mihai).
Vijelios, mânios, tulburat, tenebros, proferând anateme, poetul e cel care nu uită, revoltatul, luptătorul, cel care bate cu pumnul în cer pentru dreptate, e negru precum cerul când adună furtună, cu sufletul văpaie pentru că duce o luptă continuă cu toţi şi cu sine însuşi.
În poemul „Trezeşte-te frate” – îl întrezărim însă, pe Virgil Ciucă, cel adevărat: „Reprimându-ţi smerit gânduri năuce / Cu mâinile căuş priveşte spre-o cruce / Pierdută în fumul firav de tămâie / Într-o biserică bizar de lălâie // De auzi că latră un cîine în noapte, / Nu dormi, nu-i vreme, trezeşte-te, frate! / Când auzi noaptea cucuveaua cum cântă / Ia bine aminte, nu-i timpul de nuntă // De auzi cum, pe haturi, şuieră vântul / Învaţă cum se descifrează cuvântul / Dăltuit pe crucea eroului căzut/ Mai înainte ca tu să te fi născut // În genunchi, pironit, sub cupola albastră, / catedrală pentru o viaţă sihastră, / Priveşte sfârşitul cometei ce cade / Pe un pământ împânzit cu iscoade”.
Aşezându-şi oglinda în faţă poetul îşi priveşte propriile gânduri care şi-au pus pecetea pe chipul său, în poemul „Gânduri cu rimă”.
Autorul intră în dispută aprigă cu Dumnezeu pe care-l numeşte tiran ce se amuză pe seama lumii pe care o dezbină şi nu-i pasă că lumea piere. Poetul refuză să-i mai fie punte şi se întoarce la zeul dac din munte, care-i arată; „Drumul către mântuire”. Aceasta este poezia: „Mare ţi-e grădina, Doamne!”
În acelaşi timp el deplânge soarta mareşalului trădat de „regii venetici de ţară”, „cei cu suflete murdare”, de „ucigaşi cu suflet rece”, de „cei cu sânge de năpârcă”. Autorul e atât de ferm, atât de înverşunat încât i se revarsă ura într-un şuvoi de invective în poemul: „Mareşale, te trădară”.
Revolta poetului se îndreaptă şi spre cei care au depus Jurămânul lui Hipocrate, pe care-i numeşte ipocriţi în poezia: „Ipocriţi şi Hipocrate” – cred că a dorit aici să facă un joc de cuvinte.
Poetul este un solitar care trăieşte în lumea cuvintelor lui: „Când soarele majestuos coboară / La margini de ape adormite / Ascult în lumea mea solitară / Cuvinte culese din cărţi necitite” (Apus de soare).
Poetul foloseşte o simbolistică aparte în lirica sa, proprie luptătorilor, ori cavalerilor medievali: „acvila, pajura, calul alb, frunza de stejar, drapelul, Calea Lactee, măiastra, graurul, eretele, codrul pustiit de vânturi ş.a.
Virgil Ciucă este un poet care nu-şi găseşte liniştea şi colindă „o lume năucă”, plutind cu „corabia-n derivă, fără speranţe, spre un loc de acostare. Cu mâna oţelită şi cu inima de gheaţă precum un bătrân lup de mare, el de la timonă îşi însufleţeşte matrozii pe marea înspumată şi caută salvarea în Neptun!
Ar fi cam vremea, credem, ca apele să se liniştească şi în sfârşit, poetul să se împace cu Dumnezezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Dacă va reuşi această performanţă, universul său liric se va însenina şi în el vor putea răsări ca din cer, florile iubirii.
CEZARINA ADAMESCU
27 ianuarie 201
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu