CA O PASĂRE IBIS....TOCMAI TU? CA O PASĂRE IBIS...

-moment poetic dedicat lui Nichita Stănescu-

Aş vrea să-ţi vorbesc tăcând

câteva vorbe despre tăcere.

Ce adiere!

Ce sfânt miros

de piele de Făt Frumos

trecând dureros din tăcere-n tăcere

prin aerul majestuos…

Ce stări şi ce sunete par

că nu se întâmplă

de la tâmplă la tâmplă,

născute din verbul natal

cu iz preacurat de Santal!

Încet-încet

Tăcerea s-a îndrăgostit

de poetul ascet

şi-acum suie spre inima lui

bătută în cui…

Ah, tu, lumină, tu,

întoarce-te acasă.

Se-mplinise anul

de când Nicetas Remesianul

plecase spre zări mai albastre

să locuiască o stea

aproape de inima mea.

şi cu cât se depărta

devenea în mine prezent

imanent

ca un spirit înalt

cu străluciri de nevină

ce flutură-n larg

corăbii întregi de lumină…

Negru fără de alb

colţi de fildeş, fără de elefanţi,

eu fără de mine,

tu!

Doar cu privirea mai ţii timpul

fix în echilibru.

Pare neverosimil

dar nimeni nu ţi-a aflat

cu adevărat chipul tău metafizic.

Nimeni nu-ţi ştie candorile,

cântecul trist pe care-l cânţi

doar la vreme de bucurie.

Muşcând din ochi

Ca dintrun animal rănit

te cuibăreşti în străfundul vederii

din cădere făcând

o înălţare pe culmi nesfârşite.

Ave, Hristea Nichite!

Nenăscut fiind

nimeni nu mă va vedea

murind

Era la-nceputul secundei

cu numele Azi.

Natura lucrurilor se afla

ca şi ieri în devenire

de nicăieri.

De atâta zăpadă

se făcea primăvară în suflete.

-Ia-mă cu tine, îngere,

căci vreau să mă nasc

în inima ta.

-Chiar da? întrebă îngerul.

-Chiar da, răspunse Nichita.

Doamne, ce fel de pâine

voi mai fi fiind şi eu

şi pentru cine?

Cât de viu ai rămas,

cât de viu eşti,

mai presus de fire,

în lumea limbii româneşti

născându-te mereu,

prin moarte întru nemurire…

El începe cu sine

şi sfârşeşte cu sine.

Nu-l vesteşte nici o aură.

L-am văzut cum se-nălţa,

se-nălţa

în timp ce în pământ cobora.

Eu l-am văzut înviind în timp ce murea.

L-am văzut cum din cuvânt

se năştea, nemurea,

l-am văzut cum

cu ochii închişi ne privea.

Îngerii îl dezmierdau,

îl priveau drăgăstos

şi cum de atâta privire

îl durea sufletul până la os.

Îl ridicau de subsiori

Până la nori zicându-i :

-Bate din aripi şi zbori!

Se făcuse aidoma lor

înger

şi blond

şi zburător!

Doamne, eu nu pot să mor!

mi-e viaţa veşnică şi rană

şi nu pot să mor

şi ninge şi nu pot să mor

şi mi-e foarte frig când

foarte ninge

şi nu pot să mor!

Nu muri

dacă nu ştii încă să zbori

nu muri

pentru că nimeni nu ştie

cum e să mori pe vecie,

să cazi în cer

ca o ploaie de meteori.

Să mori,

mă gândesc uneori

e ca şi cum ai naşte

un cântec de lebădă argintie

să naşti stele-n dureri

şi să le azvârli de nu-ştiu-unde

spre nicăieri…

 

Eu mor cu fiecare lucru

pe care îl ating

Tu suferi

eu sufăr

pentru întreg universul.

Suferi şi sufăr de versul

sfărâmat în vitralii

întro biserică

sfântă şi sferică

plină de pietre sculptate

pe jumătate.

Cioplitorul s-a suit

şi atârnă pieziş printre sfinţi

pe un iconostas auriu şi pare

mai viu decât fusese vreodată.

Mă doare, te doare versul divin

cu care te-nchini şi mă-nchin

silindu-l să zboare-n ninsoare

precum o ceată de serafimi…

Ochii mei, fiii luminii,

Ce noroc al vieţii mele

Lumina asta cu fii!

Lumina mă alerga nebuneşte

spre rai.

Tu nu erai să mă aperi de ea.

O simţeam cum din creştet

îmi izvodeşte

şi mi se revarsă pe trup

ca nişte spiţe pe care

nu puteam în nici un chip

să le rup.

Avea răsuflarea fierbinte

şi voia să mi se aciueze în minte.

Îmi sărea în obraz

ca o scânteie de topaz.

N-am nici o vină, am strigat

dacă nu pot să scap de lumină

şi trebuie s-o port pretutindeni

în sevă, în plasmă

ca pe o neasemuită fantasmă…

-Cum vedeţi poezia, acum,

faţă de celelalte arte?

-În chip amoros şi

îmbrăţişător.

Mi-e iarnă şi ning de Nichita

şi-un duh angelic mă fură

mă bate cu fluturi pe gură

cu nemiluita.

Împărtăşeşte-te, îmi spune,

din trupul cu răni al Cuvântului

venit în lume smerit

să se cunune cu poezia

cea care atât de mult l-a iubit.

Şi nici de frig nu pot să mor!

nu pot să mor!

Doamne, mă chinuiesc şi nu pot

să mor!

Doamne, eu nu pot să mai mor!

Pletele ninsorii

trebuiau retezate brutal

cum sunt retezate de aer

coamele albe de cal,

sub şeile fluturânde.

Doamne, mai taie, îţi zic

coama ninsorii un pic

sau leag-o de-o stea

de inima mea,

să poată muri

cel ce iubirea iubea

şi nu poate

când ninge în hohot

ieşi din starea de A FI.

Nimic nu este altceva.

Totul este totul.

Iar eu sunt tu.

Se confunda înserarea cu aurora.

Nu mai ştiai, una alteia,

care-i e sora.

Se îngemăna codrul cu vântul.

Nu mai ştiai al cui

îi e şuieratul şi cântul.

Se unea cerul cu apa

de nu maia ştiai

a cui e oglinda, mioapa.

Numai tu nu te confundai cu nimeni,

nu, nu.

Deşi îmi spuneai mereu

că eu sunt tu.

-Spune-mi despre stele.

-Mă tac.

Haide şi nu mai zburătăci,

pasăre.

Haide şi nu mai şuiera-n ferestre,

vânt.

Nu vezi, soare,

Cum s-a împuţinat luna?

Nu vezi cum mi se întunecă faţa?

Nu vezi, mamă, cum mi se împuţinează

viaţa?

Nu se ştie cine respiră

pe cine.

Ai nemurit pentru noi

suav şi frumos

în mişcare.

Strigând : „Res-pir!” ai uitat

să respiri

şi n-ai apucat să ne spui

că te doare

lumina şi umbra,

cerul şi stelele,

pana de os împlântată duios

la răscrucea cuvântului

cu vorbirea.

Ah, cum te mai paşte încă, iubirea,

Făcându-te prizonier

în ideea de zbor

nemuritor şi înalt

spre un cer de bazalt

care nu-i altul

decât acela care ţi-a sprijinit

matern, zborul…

Moare numai cel care se ştie

pe sine,

se naşte numai cel care

îşi este sieşi martor.

Şi astăzi te locuieşte zborul,

Nichita,

iar crugul lui – osie de lumină

mi se topeşte de văz,

de auz, de pipăit, de miros.

Un ochi se scurge-n clepsidră,

un altul pe şira spinării delfinului

îşi caută propria orbită.

Din întunericul încremenit

se naşte o stea de sidef

sculptată cu numele mamei…

Moartea se aseamănă

întocmai cu naşterea.

Nimic nu este altceva.

Şi-am zis aripă de stea

Moartea, Doamne, nu mă vrea.

Şi-am zis aripă de zeu

Moartea nu-i pe placul meu.

Şi-am zis aripă de lut

Moartea Doamne, nu m-a vrut.

Răsărit de soare nins

Moartea însăşi m-a respins.

Şi-am zis asfinţit de soare

Moartea asta e-o-ntâmplare.

Pace vouă, maştere,

Moartea-i simplă naştere!

În caii cei mâncaţi de lupi

când încă mă mai ninge

un cer de stele care-l rupi

la mine pe meninge,

tu.

Iată, am vârsta

la care ai nemurit tu.

Iată am înapoi,

înainte,

jumătate de veac de cuvinte.

Mi-s anii grei

aşa cum grele-s elitrele

deşi le-am lustruit frumos

până la os

căci crezum

c-ai să vii să mă iei

dincolo de praf şi de fum

pe spinări de nălucă

atunci când mă cuprinde

năprasnic dorul de ducă…

 

Noi doi, pădure, ce făcum?

Ningeam şi eu

ningeai şi tu

şi se-ngroşau

nămeţii-n câmpuri.

Ne sprijineam de raze stinse

tăiate-n unghiul unei seri

şi-naintam prin încăperi

purtând în vis

pe pleoape ninse

fantoma unui gând

de nicăieri…

Numai viaţa mea va muri

pentru mine-ntr-adevăr,

cândva.

Numai iarba ştie gustul

pământului.

Pământului de suflet – tu – sămânţa

Cu lacrime curate l-ai spălat

şi pe o troiţă de la Săpânţa

Nichita – numele ţi l-ai sculptat.

O candelă ce suie în tărie

cuvântul tău mă arde şi mă doare

şi mistuie din cap până-n picioare

pământul meu de carne şi suflare…

Vino repede de tot

nici să mor nu ştiu să pot

duce-mă şi dulce-mă

naşte-mă şi moare-mă.

Doamne, priveşte,

Moartea nu mi se potriveşte.

Nu mi se potriveşte bunăoară

nici statul nemişcat la orizontală.

Când o fi Doamne, să mor

fă să fie lin, uşor

până-n fapt de înserare

să rămân drept în picioare.

Iar în fapt de noapte-adâncă

să rămân un stei, o stâncă.

Doamne, ascultă ruga mea

pironeşte-mă de-o stea

şi la mâini şi la picioare,

spânzură-mă de ninsoare!

Se moare din doi în doi

astfel că

numărătoarea se face pe sărite.

De din infinit coboară

stea amară.

Nu amară de amar

ci de dulcele nectar.

Nu amară de pelin

ci de crin muiat în vin

şi de harul sfinţitor

ce mă face mai uşor

(dez)însingurat să mor…

O, prietene,

cum este albastrul tău?

Aveam rău de albastru.

rău de ochi vezi aveam

azvârliţi spre înălţime

ca nişte suliţi rămase în aer,

fără întoarcere

şi mă îmbolnăveam foarte des

de absenţă.

Rău de tăcere aveam,

de străină privire,

rău de gol de cuvânt aveam,

de neiubire…

Atâta să nu uiţi

că el a fost un om viu,

viu,

pipăibil cu mâna.

În fiecare noapte

te smulg din inima mea.

În fiecare dimineaţă

eşti iarăşi acolo.

În fiecare anotimp

sufletul tău, Nichita

mă ceartă

că m-am lăsat

crucificată de stele

in poartă…

Încerc să pătrund, să m-adaug,

să fiu.

Tinerele fete îţi poartă

ca pe cercei de diamant

cuvintele la ureche

iar Necuvintele ca pe verighete.

Îşi înfăşoară literele

la brâu şi pe sâni

şi te adulmecă

precum aerul aburind

de miros de pâini.

Fără saţiu

fecioarele îţi poartă

dorul în timp

şi în spaţiu….

Pur şi simplu,

el adulmecă existenţa

şi ia naştere lăsându-se

devorar de ea.

În anul de graţie, AZI,

de la naşterea sinelui

nici n-apucase

secunda

bine să se usuce,

pe când trupul tău

tăia aerul

în formă de cruce…

Născut dintrun cuvânt

îmi duc înţelesul

întro pustietate divină.

Parcă ai căzut din fire

văduvit de-o vrea iubire.

Parcă ai căzut din stea

cu o bufnitură surdă.

Umbra ta te urmărea

cu privirea grea, absurdă.

Râs cu plâns, zilele tale,

pâine de lacrimi căzută-n pocale

-hrană diurnă-

şi peste toate – surâsul –

se năştea dinăuntru

luminându-ţi umbra

răsădită-n pământul întoarcerii.

Aş minţi dacă aş spune

că nu regret nimic,

dar iarăşi aş minţi

dacă aş spune că regret ceva…

Spune-mi,

eşti în stare să fii?

Poţi tu să te naşti,

să adaşti,

să vii din venire

şi să-ţi fie drag

de această iubire?

O, prietene, asemenea fiind

altcuiva,

eu nu voi mai fi, căci un lucru

asemenea altuia, nu există.

Te-ai rupt, te-ai smuls,

te-ai lăsat străpuns

de starea eternă

de-a nu fi,

continuând să fii pentru noi

-suflet-

de unde nu există smulgere.

Schimbă-te în cuvinte,

repede cât mai e timp!

Schimbă-te în cuvinte

precum îţi zic!

Ştii tu de unde vineri

cel care se scrie cu sânge

pe sine?

Unde e patria lui?

Părinţi are dânsul, destui?

Unde sunt moşii, strămoşii?

Din pământul de sine

el scoate litere roşii

şi fără de ştire

inima sa devine

o neasemuită vorbire…

Eu stăteam la o margine a orei,

tu – la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Ah, cum te iubeau

iubitele, stelele!

Şi cum se-nvârteau

în jocul lor vesel,

nebunele, ielele!

Stăteai răstignit

între stele şi zâne

şi-ai adormit cu trupul

lungit, aburit

pe zăpada

scrijelată cu nuduri

păgâne…

De ce scriu? Pentru că poezia

Este o lacrimă care plânge cu

Ochi!

Limba în care te-ai născut

limba numită duminică

e patria ta.

Şi printre atâtea popoare

migratoare

tu ai rămas să locuieşti

în această duminică,

la fel cum rămâi

în aerul de respirare.

Viaţa nu e născută pentru

a fi ucisă, nu, nu, nu!

striga mama mea, născându-mă!

Am mamă, nevoie

de o sfântă placentă

să reînviu

din moartea mea aparentă.

Am nevoie de-un ochi

să mă ascund de deochi.

De o inimă, să ies din viaţa mea

minimă.

De un suflet mi-e foame,

mi-e sete,

cu mirosul de serafim să mă-mbete.

De o nouă viaţă, mamă, mi-e dor,

ca o fluturare de aripi uşoare,

mă rog de moarte să nu mor

ci să-mi fie dor de-o zburare…

Dă-ne mie, mamă şi prietenilor mei de

de băut

şi după ce ne săturăm setea de viaţă

dă-ne de murit, mamă!

Ce fel de joacă

s-a mai născocit?

Lemnul de toacă

a lăstărit;

lemnul de cruce

pus în răscruce

să se usuce

parcă aşteaptă

mâini şi picioare

de răstignit…

Ce fel de astră,

blândă, măiastră,

în infinime

s-a prăvălit?

Tocmai tu, tocmai tu,

de ce tocmai tu,

de ce tocmai tu?

Ca o pasăre Ibis,

Ca o pasăre Ibis…

Cezarina ADAMESCU