Anacleto Iacovelli, "Vita di S. Francesco. Lo Sposo di Madona Poverta", Casa editrice Francescana, Assisi 2000. Traducere din limba italiană: Preot prof. Dr.Ştefan Acatrinei O.F.M.Conv.
Motto:
- „Binele ce mă aşteaptă e atât de mare, încât orice durere îmi e spre desfătare”.
-Sfântul Francisc-
Cu toate acestea, exemplul lui de lepădare a bunurilor pământeşti pentru câştigarea coroanei virtuţilor cereşti, continuă a seduce un uriaş număr de creştini, fiind apreciat, urmat, simpatizat, nu numai de confesiunile catolice şi de religia creştină, dar şi de alte religii (musulmană, mozaică), ce-l consideră pe sfânt un om dumnezeiesc, venit în lume exact la momentul oportun pentru a trezi creştinătatea din moleşeala şi amorţeala în care se afla în veacurile XII şi XIII după Cristos. Un om care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat, aşa cum se spune, pentru că era amarnic nevoie de el.
Un om providenţial care cucereşte sufragiile tuturor, de ajuns să-i priveşti chipul în icoană ori statuie şi să-i vezi stigmatele care l-au făcut aidoma Modelului Său suprem, Isus Cristos, cu care s-a identificat în suferinţă şi trăire.
Erau vremuri tulburi când Dumnezeu l-a trimis pe Francisc ca să dea mărturie despre viaţa de simplitate şi sărăcie pe care Dumnezeu o cere de la creştini, despre dezlipirea de bunurile materiale şi trăirea exemplară în perfectă armonie cu Dumnezeu, cu oamenii, cu propriul sine, cu natura înconjurătoare, cu toate făpturile create de Dumnezeu.
Traducătorul acestei lucrări, preot profesor doctor Ştefan Acatrinei (OFM Conv.) nu se află la prima lucrare de cercetare şi traducere despre viaţa Seraficului. Chiar teza sa de doctorat a avut ca subiect viaţa Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. Apoi, “I Fioretti” –scrierile atât de însemnate purtând titlul “Floricele” – au constituit subiecte ale traducerii şi adaptării într-o limbă literară pentru beneficiarii români, seminarişti, studenţi la teologie sau doar fraţi religioşi care vor să aprofundeze viaţa acestui sfânt şi opera sa. Mai mai ales, a creştinilor care doresc să cultive virtuţile şi să-şi afle pacea în meditaţie şi contemplaţie precum şi în vitaminele sufleteşti pe care le constituie literatura spirituală.
Cu aceeaşi măiestrie şi grijă plină de acribie, traducătorul, Pr.Ştefan Acatrinei ne introduce în atmosfera comunităţilor creştine italiene din secolele XII-XIII şi de mai târziu, prin fermecătoarea istorie a vieţii Seraficului Părinte Francisc de Assisi şi a însoţitorilor săi, despre prima celulă de viaţă franciscană şi aprobarea Regulei (non bollata) iar apoi Regula definitivă, sigilată cu Bulă papală, Solet Annuere care a rămas valabilă, cu unele amendamente aduse la zi, până în timpurile noastre.
Anacleto Iacovelli, încă din titlul lucrării ne face cunoscută intenţia de a se opri asupra aspectului spiritual al personalităţii Sfântului şi anume, acela de “logodnic” de “îndrăgostit”, de “credincios veşnic” al Domniţei Sărăcia, aşa cum a fost denumit în epocă şi cum a rămas şi pentru noi, Sfântul Francisc – exemplu de smerenie şi sărăcie exemplară pe care le-a practicat încă de la începutul convertirii sale, până în ultima clipă a vieţii, când a poruncit să fie depus gol, pe pământul umed, în semn de smerenie şi conform modelului Cristos, adică, să plece din viaţă, aşa cum a venit. Dar, mai ales, subliniază atmosfera de PACE şi ARMONIE cu natura şi făpturile, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi aflarea, descoperirea în sine a ceea ce Francisc numea şi căuta să insufle şi frăţiorilor lui, şi anume: BUCURIA PERFECTĂ. Câţi au cunoscut-o şi mai ales, câţi au practicat-o?
În zilele noastre, am avut câteva exemple. Unul din ele este Monahul de la Rohia, care, în închisoare a descoperit ADEVĂRATA FERICIRE, scriind acel inimitabil: JURNALUL FERICIRII.
Ar părea de-a dreptul uluitor astăzi, când potentaţii zilei se străduiesc să-şi ridice temple şi cavouri cât se poate de luxoase în care poruncesc să li se aducă obiectete de uz personal, ca un om să ceară să fie înhumat gol, sărac, desculţ şi fără ceremonii faste, urmându-L pe Mirele Cristos într-o profundă sărăcie materială şi dezlipire de tot, pentru a dobândi bunurile şi avuţiile care nu pier şi nu sunt roase de cari şi mâncate de molii.
Şi cu toate acestea, în conventele franciscane se mai practică înmormântarea preoţilor şi a fraţilor franciscani, într-o simplă rasă şi cu picioarele goale.
Despre Viaţa uimitoare a Sfântului Francisc, Anacleto Iacovelli relatează cu mult har narativ, într-o formulă inedită, cartea fiind foarte plăcută la citit, punctând elementele esenţiale ale franciscanismului aproape subliminal, aşa încât, cititorul are de-a face cu o lectură agreabilă, accesibilă, neîncărcată de date şi informaţii care acum, după 800 de ani, nu mai sunt de interes, ci, dimpotrivă, căutând acel miez gustos şi aromitor al chintesenţei franciscane: trăirea creştină după exemplul Sfântului Francisc, în perfectă armonie cu toate din jur, cu Dumnezeu şi cu tine însuţi. Chiar dacă acest lucru pare imposibil de îndeplinit în orice epocă şi o astfel de întreprindere pare temerară şi socotită de contemporani drept “nebunie”. Lucru subliniat subtil şi de traducătorul de faţă.
O sfântă nebunie, într-adevăr, o fervoare şi o pietate nemărginite, de care a fost cuprins şi Seraficul Părinte Francisc, Il Poverello, încă de la începutul convertirii sale, când şi-a părăsit casa părintească, averea, prietenii, slujba de tânăr negustor în prăvălia tatălui său, s-a dezbrăcat de veşminte, a îmbrăcat un sac şi, încingându-se cu o funie, a pornit la cerşit pe străzile din Assisi, fiind socotit, pe drept cuvânt “Pazzo” şi ajuns de ruşinea oraşului.
Şi chiar dacă el nu a conştientizat încă de la început ceea ce doreşte Dumnezeu de la el, Francisc şi-a urmat chemarea, a răspuns “DA” cu hotărâre la toate semnele pe care le primea de la Dumnezeu şi a căutat să ducă o viaţă conformă cu Evanghelia. De aici, până la constituirea primei celule de viaţă franciscană, la Rivotorto, când a adunat în jurul său 11 fraţi şi au alcătuit prima Regulă, înfăţişând-o Papei Inocenţiu al III-lea, n-a fost decât un pas. Dar acest pas a fost înfăptuit în timp, în mod responsabil, fără să abdice de la noul program de viaţă întocmit în comuniune cu frăţiorii lui. Exemplul său a fost urmat de tinerii din Assisi şi din împrejurimi, astfel că familia s-a mărit continuu şi s-a extins şi asupra ramurii feminine a ordinului, asupra Clariselor, după numele Sfintei Clara, “plăntuţa” Părintelui Francisc.
O astfel de carte, dincolo de informaţiile despre viaţa Sfântului, are darul de a (re)trezi fervoarea în sufletele creştinilor şi de a-i îndemna, într-o lume care şi-a pierdut complet reperele, să se reîntoarcă la viaţa creştinismului de odinioară, simplă şi eficace pentru mântuirea sufletească.
Şi atât cât nu e prea târziu, se mai poate naşte o speranţă că mântuirea e posibilă, în mijlocul vacarmului şi a vieţii trepidante care l-a transformat pe om în robul propriilor porniri şi vicii, în robul banului, al plăcerilor şi al vanităţii deşarte care nu fac altceva decât să-i piardă sufletul.
Iată de ce, un demers precum cel al părintelui prof. dr. Ştefan Acatrinei- de a netezi drumul tinerilor spre cunoaşterea vieţii Sfântului Francisc şi a vieţii Sfintei Clara – este necesar, imperios şi se impune mai mult ca oricând.
Traducătorul, păstrând litera operei autorului, înaintează în spirit, găsind, chiar şi acolo unde abia se întrezăresc, nuanţe şi semnificaţii, în orice frază spre care s-a aplecat cu luare aminte, de parcă acolo ar fi trebuit să descopere comori de spirit nebănuite. Folosind întreaga gamă specifică unei traduceri competente, Pr. Prof. dr. Ştefan Acatrinei a făcut să ilumineze şi chiar să strălucească un text pe care, cunoscătorii şi cercetătorii vieţilor sfinţilor, n-ar mai fi găsit nimic de adăugat. Şi într-aceasta constă adevărata artă a traducătorului, în subtilitatea şi elasticitatea frazei, în bogăţia de nuanţe posibile a unui singur cuvânt căruia să-i poţi găsi valenţe noi interpretative.
Trecând în revistă viaţa Seraficului, aşa aşa cum a fost relatată de atâţia hagiografi, el s-a documentat mergând la sursele originale şi a găsit cele mai subtile interpretări, prin comparaţie cu Toma di Celano, Sfântul Bonaventura, Julien Green, Maria Sticco, Adrian Popescu, sau teologii renumiţi care şi-au dedicat viaţa studierii operei Sfântului şi Regulilor Ordinului Franciscan.
Toate acestea, însă, n-ar fi fost cu putinţă, fără o cunoaştere profundă a istoriei Bisericii, a Vieţilor Sfinţilor, a locurilor unde a trăit şi peregrinat Francisc cu însoţitorii lui, ca şi un devotament şi o dragoste nemărmurite pentru cauza franciscană, ceea ce este şi cazul traducătorului român Ştefan Acatrinei.
Firul roşu care străbate lucrarea de faţă este, într-adevăr, devoţiunea Sfântului Francisc faţă de “logodnica” lui, Madonna Poverta, dar şi spiritul caritativ de care era animat faţă de sărmani, bolnavi, năpăstuiţi, spirit care mergea până la jertfa de sine pentru a-i ajuta şi a le alina suferinţele. Şi aici sunt de consemnat: îngrijirea leproşilor, zidirea bisericilor, ajutorarea cerşetorilor, spiritul de înţelegere faţă de frăţiorii bolnavi din mica familie franciscană, pe care-i ocrotea ca un părinte şi ca o mămică, în acelaşi timp.
Grija, de asemenea, pentru viitorul Ordinului, după ce el se va preda în braţele Surioarei Moartea, a fost şi ea un subiect bine tratat şi subliniat de traducător.
Viabilitatea carismei franciscane în zilele noastre se bazează, aşadar, nu doar pe o Regulă scrisă cu aproape 800 de ani în urmă, dar în perenitatea învăţăturilor sale, care sunt valabile şi azi şi se pot adapta şi însuşi de către tinerii fervoroşi care vor să îmbrăţişeze o viaţă de rugăciune şi meditaţie.
Iată cum subliniază autorul şi marchează traducătorul, vituţile donei Pica, mama lui Francisc, o femeie evlavioasă care, „înzestrată cu virtuţi foarte alese, poseda o bogăţie interioară atât de mare şi desăvârşită încât aurul câştigat de soţul ei era nimic pe lângă aceasta”.
Cine ar mai pune preţ astăzi pe astfel de virtuţi? Şi totuşi, se poate, pentru că la Dumnezeu, totul este posibil.
Cu această speranţă în suflet a pornit traducătorul la cercetarea vieţii Seraficului Părinte, traducând cartea aceasta frumoasă, utilă şi vrednică de luare aminte de orice suflet bun care doreşte să se edifice.
Nu o dată, autorul scoate în evidenţă statura spirituală şi morală şi imensul respect de care se bucura, până şi în faţa musulmanilor şi a Sultanului Malek-El-Kamel, ceea ce a făcut ca de-a lungul secolelor, Sfântul Francisc să fie recunoscut şi de religia musulmană.
Un text plin de mister şi poezie ca însuşi personajul cărţii, cunoscut ca îndrăgostit de poezie, de frumuseţe şi de Dumnezeu în aceeaşi măsură, căci se ştie că Francisc a fost primul poet renascentist de la care ne-a rămas acel încîntător Cântec al tuturor creaturilor, un Imn de slavă şi iubire pentru Dumnezeu şi făpăturile sale.
Puterea fascinatorie pe care o exercită şi astăzi istoria, viaţa, faptele, pildele acestui sfânt este extraordinară. Ca orice semn ce vine de la Dumnezeu şi trece direct prin inima omului. Nimeni nu rămâne complet indiferent dacă aude, fie şi simplul nume de Francisc, pentru că el are o forţă de atracţie neobişnuită. Astfel, în timp ce unii sfinţi rămân la nivel local, trecuţi oarecum în penumbră ori, în orice caz, pe o arie destul de restrânsă, Francisc pe Assisi străluceşte pe firmamentul ceresc, luând în stăpânire întregul pământ, alături de Cristos cu care s-a identificat în sărăcie, smerenie, ascultare şi jertfă supremă. Semnul binecuvântat al stigmatelor este o vie mărturie a acestui fapt, el fiind, deloc întâmplător, primul stigmatizat din istoria creştinismului. Şi în faţa unor astfel de argumente divine, cine-i mai poate contesta meritele?
CEZARINA ADAMESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu