PRO MEMORIA: ARTUR SILVESTRI. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT, VOL. I, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, 25 de mărturii într-un documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, Editura Carpathia, 2010
II.
O altă dimensiune covârşitoare a cărturarului Artur Silvestri a fost cinstirea neamului său. “Opera lui Artur Silvestri vorbeşte de la sine în această privinţă” – scrie Nicolae Georgescu. Artur Silvestri şi-a apărat cu înverşunare străvechimea neamului, credinţa ortodoxă, limba şi cultura, valorile patrimoniului naţional şi i-a îndemnat pe toate căile şi pe alţii s-o facă. El a fost în acest sens, unul din cei mai autentici patrioţi, neabătut de la idealul său naţional.
Abia citind volumul “Artur Silvestri – Aşa cum l-am cunoscut” – mi-am dat seama de unde izvora puterea fascinatorie pe care o exercita Artur Silvestri şi vraja, mirajul, enigma pe care le degaja faţă de cunoscuţi şi prieteni care, o dată ce-l cunoşteau, erau cuceriţi de acest om deschis şi totuşi misterios. Cei mai mulţi erau atraşi magnetic de personalitatea lui copleşitoare, emblematică, fie şi doar privindu-l, sau, mai mult, auzindu-i pronunţat sau citindu-i numele, care stârnea interes prin rezonanţa străină.
Scrisul lui exercita, de asemenea, un soi de magie. Poate şi din faptul că profesorul era la curent cu tot ce se publica în lumea literară şi cu toate manifestările artei contemporane şi în acelaşi timp, cerceta cu asiduitate scrierile vechilor locuitori ai acestor meleaguri, mergând până la primele secole ale erei noastre.
Un asemenea spirit enciclopedist nu trece neobservat.
“Timp de 15-20 de ani, - afirmă Nicolae Georgescu – ultimii ani ai comunismului la noi, el a dat seamă de tot ce s-a întâmplat în scrisul românesc, a fost “secretarul literar al epocii sale” (…) Rămân în presă interviurile şi, mai ales, mesele rotunde pe teme teoretice, mai ales cele care au dezvoltat teoria protocronismului.”
Şi în continuare, prof. Nicolae Georgescu explică termenul de protocronism prin viziunea lui Artur Silvestri: “De altfel, Artur Silvestri însuşi o demonstrează cu opera sa: protocronismul este o scotocire a istoriei, o punere în valoare a latenţelor, o reconsiderare a valorilor clasate. El are de-a face cu ceea ce Artur Silvestri numea România Tainică. Ceauşismul nu are nici o legătură cu aceasta.” (p.50).
Nicolae Georgescu aminteşte despre activitatea postdecembristă a lui Artur Silvestri, când acesta a întemeiat revista “Naţiunea” – “care va deveni prima regrupare a forţelor intelectuale luceferiste. (…) “Naţiunea” există şi astăzi, a devenit o revistă foarte respectată. Artur Silvestri a avut în vedere, când a întemeiat-o, ziarul lui G. Călinescu din 1944, pe care l-am studiat împreună la Biblioteca Academiei Române. Nici nu putea fi altfel, el, călinescianul.”
A fost nevoie - precizează Nicolae Georgescu - pentru că, după “apariţia calculatorului, apoi dezvoltarea internetului, apropierea între ei a românilor din lumea întreagă – toate acestea au impus regândirea strategiilor de regrupare, de acţiune în sensul ideii naţionale. Nu mai eram în “ligheanul intern”, unde ne temeam de înăbuşirea ideii de patrie, unde orice umbră de naţionalism era taxată – ci ne aflam în lumea largă, imensă, nesfîrşită, unde legăturile între oameni se făceau tocmai pe baza ideii naţionale, unde aceeaşi iubire de patrie era o virtute.”
Consider că a fost nevoie de aceste precizări în eseul de faţă pentru a se observa dinamica întregii mişcări a Asociaţiei Române pentru Patrimoniu şi a revistelor electronice înfiinţate ca suport al ideilor şi creaţiilor autorilor români răspândiţi în întreaga lume.
Ce frumos punctează Nicolae Georgescu această evoluţie rapidă şi eficientă, pe cale electronică, apoi, prin editurile şi celelalte activităţi de sprijinire a creatorilor de toate categoriile şi vârstele:
“Artur Silvestri a câştigat repede adepţi, admiratori, colaboratori. S-a adeverit vorba după care un scriitor valorează cîţi cititori are: Artur Silvestri a devenit foarte valoros, ideile sale au devenit brusc catarg în furtună, punct de orientare – iar capacitatea sa de organizator s-a dovedit de-a dreptul fantastică: în câţiva ani, numai, a coagulat un imperiu de suflete care s-au legat iniţial între ele pentru a comunica, apoi s-au simţit din ce în ce mai atrase de idealuri commune, de dorinţa însăşi de a sta în bună organizare – şi, desigur, din vocaţia de lider.”
“Sunt gesturi care devin egale cu omul care le-a făcut” – cred că această frază rostită de distinsul profesor universitar doctor în litere, decan al Facultăţii de Jurnalism, comunicare şi relaţii publice din cadrul Universităţii Spiru Haret Bucureşti, eminescolog de prestigiu, Nicolae Georgescu – i se mulează perfect personalităţii lui Artur Silvestri. De la el, pe lângă figura luminoasă, ochii blânzi, care iradiau bunătate şi afecţiune pentru orice scriitor, au rămas gesturile. Şi nu puţine. Gesturi devenite parte din fiinţă. Cu ele poate fi identificat omul Artur Silvestri. Gesturi esenţiale, providenţiale pentru cei mai mulţi.
Şi dacă aceştia – cei mulţi – nu vor vorbi, vor da mărturie pietrele.
În încheierea convorbirii cu sociologul Teodora Mîndru, Nicolae Georgescu afirmă: “Pot spune despre Artur Silvestri că viaţa lui este un scris continuu, dar nu pentru că avea talent – şi avea un talent deosebit, i se spunea doar, Micul Călinescu! – ci pentru că trebuia să-şi scrie gândurile, ideile, teoriile. Scrisul lui a fost un program articulate bine de tot. El a fost o idee.”
Un alt intervievat de sociolog Teodora Mîndru - asupra personalităţii lui Artur Silvestri este criticul literar Theodor Codreanu care sintetizează intervenţia lui, în următoarea sintagmă: “Artur Silvestri – un destin tragic. O victimă a istoriei, cu siguranţă”. Distinsul critic evocă perioada luceferistă când l-a cunoscut pe Artur Silvestri:
“Încă de pe vremea “tinereţii” noastre de la Luceafărul, Artur Silvestri s-a dovedit un militant cultural cu fler în iniţiative benefice, cum a fost şi ideea noii geografii literare, idee care, altminteri, a mai fost promovată de criterioniştii interbelici, în frunte cu Mircea Eliade. A fost şi un mod de a reînvia direcţia naţională în cultură, direcţie sugrumată întâi de proletcultism, apoi de “estetismul”compensatoriu promovat în anii ’60-’70 de aceiaşi cominternişti care ne pricopsiseră cu ideile lui Lunacearski, Jdanov şi Stalin despre cultură”.
Ceea ce subliniază criticul este faptul că toate aceste idei ale lui Artur Silvestri s-au impus prin forţa lucrurilor şi nu ca pe ceva obligatoriu.
Criticul precizează momentul debutului său la “Luceafărul”, apoi şi apropierea de Artur Silvestri:
“Apropierea propriu-zisă de Luceafărul a început în 1986, în urma unei scrisori primite de la Artur Silvestri, care-mi citiese articolele din Ateneu, Astra, Convorbiri literare şi din Cronica. El era în căutrare de argumente pentru noua geografie literară şi-mi solicita colaborarea. Nu ştiu dacă acea scrisoare se mai păstrează în arhivă. În orice caz, cu prima descindere în Bucureşti, am trecut pe la redacţia Luceafărului, aflată la Casa Scânteii. Atunci l-am cunoscut. Mi-a făcut cunoştinţă cu Cezar Ivănescu, cu Mihai Ungheanu şi cu Nicolae Georgescu. De toţi aceştia aveam să mă ataşez printr-o prietenie care a durat în timp. În acest mod am devenit şi eu parte componentă a noii geografii literare alături de Adrian Dinu Rachieru, Zenovie Cârlugea, Constantin M. Popa, Sultana Craia, Radu Comănescu şi de alţii. Numai că era o geografie rămasă marginalizată, izbutind cu greutate să treacă de cenzură la nivel gazetăresc şi, mai ales, editorial.”
De ce sunt importante aceste date şi evenimente trecute? Ele relevă faptul că Artur Silvestri era un om care aprecia valoarea şi ştia să-şi apropie oamenii cu care colabora. Theodor Codreanu specifică şi preocupările şi ideile luceferiştilor la acea vreme:
“Tema centrală a discuţiilor noastre era destinul culturii româneşti, de la restituiri patrimoniale până la mizele majore ale culturii la zi.”
Şi iar, de ce se simţeau răspunzători aceşti inimoşi creatori de soarta culturii româneşti? Pentru că ei conştientizau că omul e trecător, dar cultura e menită a rămâne şi a ne reprezenta ca neam peste veacuri şi chiar peste milenii. Totodată simţeau că prin ei se făureşte Istoria Literaturii române. Un lucru foarte important e acela că prin cărţile sale, Artur Silvestri recupera spiritualitatea creştin-ortodoxă, valorile vechi.
Ofensiva culturală sub egida ARP şi în chip deosebit iniţiativele lui Artur Silvestri pentru renaşterea conştiinţei naţionale şi recucerirea memoriei culturale, evenimentele, acţiunile, publicaţiile, programele, activitatea de promovare a creatorilor, asociaţiile create, au avut un ecou puternic, nu numai în ţară dar şi în mediile culturale româneşti din străinătate.
În acest sens, Theodor Codreanu spune despre Artur Silvestri: “Cred că Artur Silvestri şi-a împlinit misionarismul naţional. Exemplul său a fost luat de alte publicaţii care se difuzează în formă electronică şi nu numai. Altfel spus, cultura oficială, îndoctrinată, political correctness, nu mai este dominantă. Şi asta este cel mai important.”
Sămânţa presărată pe ogor de Artur Silvestri, ca să folosim un limbaj metaforic nu tocmai nou, a încolţit, a crescut, a înflorit şi a dat roadă bogată printre românii din ţară şi “de peste tot” – cum spunea chiar el.
Preot profesor doctor Theodor Damian, distinsă personalitate care e ambasadorul culturii româneşti în New York şi pretutindeni în lume, un mare animator în spiritul ideilor lui Artur Silvestri şi prieten cu acesta, îşi exprimă părerile legate de personalitatea acestuia, spunând că Artur Silvestri este în cultura română – un ctitor, că reprezintă un punct de reper şi că el scria “cu un fel de autoritate”.
Se ştie că din totdeauna, cultura a reprezentat un factor unificator al spiritelor, mai mult decât istoria şi decât politica de conjunctură, care îndeobşte, separă. Aceasta rezultă din perenitatea ei, din faptul că e menită să dăinuie, pe când sistemele politice se şubrezesc şi cad, istoria se răstoarnă în mod neaşteptat. Singurele repere rămân cultura şi tradiţia pentru un neam.
Părintele Theodor Damian afirmă că Artur Silvestri a fost un “descoperitor al civilizaţiei româneşti, un istoric al acesteia, un interpret, un promotor.”
El a ştiut în chip perfect, nu numai să o cerceteze şi descopere, dar să pună oamenii în relaţie cu istoria, cu civilizaţia românească şi cu tezaurul ei de spiritualitate, constând în tradiţii, obiceiuri, datini.
E limpede, aşadar, că omul se defineşte prin faptele sale. Între ideologie şi fapte trebuie să existe o legătură puternică şi ele să meargă în acelaşi sens. “Prin toată activitatea sa multidimensională, Artur Silvestri nu numai că a susţinut Biserica Ortodoxă Română ci, mai mult, cred că a fost un fel de apostol laic al ei, un misionar.”
Ca afinităţi spirituale între cei doi, Artur Silvestri şi preotul Theodor Damian, acesta din urmă menţionează literatura. Dar îl chip deosebit l-a atras la Artur Silvestri “căldura care se degaja din el în momentele conversaţiilor noastre”, - specifică Th. Damian.
Cât priveşte programul lui Artur Silvestri Pune românii în legătură, prin reţeaua culturală ARP şi îndeosebi prin grupul de presă on-line INTERMUNDUS Media, părintele Damian afirmă:
“Revistele şi programele on-line concepute şi dezvoltate de Artur reprezintă o adevărată ctitorie culturală. Ele de fapt l-au consacrat pe Artur Silvestri ca mentor şi îndrumător pe linie literară al multor scriitori care nu aveau acces la presa “oficială” din ţară; pe mulţi i-a stimulat să scrie, a descoperit talente, a promovat valori, a oferit o şansă multora care abia învăţau să scrie literatură.
Un alt mare merit al acestor programe on-line este că, datorită largii lor circulaţii, au ajutat oameni din diverse colţuri ale lumii să se cunoască între ei, să lucreze împreună sau să “revină acasă. (…) …el a creat punţi de legătură între oameni, sisteme, mentalităţi, la nivel de “minte, inimă şi literatură”, o noutate, dar şi o necesitate în cultura română azi, fie de acasă, fie din diaspora.”
Părintele Theodor Damian îi conturează profilul spiritual al acestui mentor de excepţie în cuvinte cât se poate de calde:
“Nu era arogant. Lângă el exista aer de respirat, spaţiu în care să creşti, sufletul lui era ca apele unui râu sacru deschise spre primire şi purificare.”
O altă personalitate care dă mărturie despre Artur Silvestri este criticul literar prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, care îl vede pe cărturar drept „un enciclopedist fantast, împiedicat nedrept să-şi împlinească opera”.
Acesta subliniază faptul că revista „Luceafărul” purta amprenta gândirii şi energia mobilizatoare ale lui Artur Silvestri care „era un „detectiv”, doritor să afle şi să impună nume noi. Evident, pe suportul marii sale generozităţi”.
În atmosfera creatoare de la „Luceafărul” redactorii lucrau şi noaptea pentru că mentorul lor era prezent acolo şi-i stimula cu câte un însemn sau poate numai din devotament şi o anumită conştiinţă.
Adrian Dinu Rachieru îi face un portret foarte frumos pornind chiar de la cuvintele lui Artur Silvestri: „Dar nu putem crede nicidecum că cei ce se dedică binelui colectiv sunt destinaţi uitării”:
„Aşa că numele lui va dăinui. Strănepotul fostului mitrropolit al Bucovinei Tit Simedrea, atât de grijuliu cu pomenirea părinţilor, creionând afectuos atâtea profiluri de ierarhi şi cărturari aşezaţi în Panteonul naţional, gândind la o Românie Tainică, lansând proiecte fixate în concreteţea realităţilor autohtone, în cultura vie (de-ar fi să amintim doar ideea unei noi geografii literare), grăbit să plece definitiv în dimineaţa Sf. Andrei, era un dăruit. Orice revoltă este inutilă – vorba lui Cioran – omorâm timpul şi timpul ne omoară pe noi. Dar rămân urmele...”
Criticul remarcă trăsăturile esenţiale ale prozei lui Artur Silvestri:
„...Prozatorul – atent la proximităţi – nu se îndatorase vreunui model.
Dominanta scrisului său, tutelat de o memorie care, luxuriantă, se desfăşoară îndărăt, penetrează, inevitabil, şi epica. Silvestri ne-a propus, deseori, un imaginar acvatic, reverberând liturgic; întotdeauna însă folosea „pasta geneziacă”, într-o regresie îmbibată de stranietate, dezvăluind – pe un fabulos scenariu mitic – noi straturi ale arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris”.
Sunt descrieri fastidioase, de o lentoare a acumulărilor care amintesc, cred, de o epicureică plăcere barbiană savurând textul; şi, desigur, de un ecou eliadesc, rodind, în această formulă, o scriitură, până deunăzi, încă tăinuită.”
Adrian Dinu Rachieru mai subliniază un aspect al personalităţii lui Artur Silvestri şi anume, acela de scriitor angajat într-o misiune de care era conştient că trebuie s-o ducă la capăt, cu orice risc, neprecupeţind vreun efort:
„Artur ne-a părăsit lăsând în urmă exemplul faptei, mânat de un simţământ al datoriei dar şi atâtea alte gânduri rodnice pe care nimeni, vai, nu le va continua. Avea, probabil, în chip de poruncă divină, în regim de urgenţă, sentimentul misiunii. Credea în acea lucrare tainică, biruitoare, întâmpinându-i pe cei de după noi, vestind înrădăcinarea într-o vreme tulbure, de vâscozitate axiologică, ameninţând cu destrămarea chiar Ţara Părinţilor. Cartografiase, prin ARP, o geografie de valori, visa la o Românie Tainică urmând a izvodi cărţi fundamentale, o Predanie culegând „modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Aduna Cuvinte pentru urmaşi, un şir de poveţe (îndrumări orale, laconice, apoftegmatice) rostite/şoptite de „povăţuitori secreţi”, atât de trebuitoare însă în ceasuri de cumpănă şi nevolnicie. Un şir de bărbaţi iluştri, binefăcătorii naţiei, lucrând tainic aproape testamentar, - departe de circul mediatic şi jalnicul spectacol politicianist – spre binele unei Românii ipotetice, pentru acel mâine care va exista, desigur.”
Dar, o preocupare permanentă pentru Artur Silvestri a fost redescoperirea literaturii vechi. În acest sens, Adrian Dinu Rachieru aduce precizări:
„Este impresionantă, la o primă ochire, suprafaţa preocupărilor sale. Cu gust semiprofetic, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia „orele astrale” şi răspunsul autohton. Închipuia, aşadar, largi panouri privind geografia literaturii protoromâne, cobora în substratul getic, developa spiritualitatea patristică. Propunea, se vede bine acum, o sinteză istoriografică, acribios documentată, fructificând cercetări alcătuite cu ani în urmă.
Altfel zis, descoperea realitatea strămoşilor, aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului. (...) Avem, în totul, în această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii de trudă tenace, un critic artist, în descendenţă călinesciană, de cert rafinament stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doctrinar. Ocnaş al scrisului nocturn, asediat - şantieristic – de un munte de fişe şi dosare, Artur Silvestri părea că scrie dintotdeauna. „Scrisul este viaţa”, zicea, cum aţi menţionat deja.”
Într-o sintagmă cunoscută Vasile Parizescu, pictor, om de ştiinţă, scriitor, colecţionar de artă – îl caracterizează în intervenţia sa pe Artur Silvestri drept „Un om între oameni”.
Foarte frumos spus. Dar ce om! Cred că mai corect ar fi: „Un om dintre oameni”. Sau „Un om printre oameni”. Şi în acelaşi timp, „Un om între oameni” reflectă exact starea lui Artur Silvestri. El pătrundea adânc sufletul omenesc, se situa fizic între ei ca să-i cunoască chiar şi de la distanţă, să şi-i însuşească temeinic, empatic, aproape entropic. Un om ales, hăruit şi dăruit oamenilor, care nu ţinea nimic doar pentru sine, ci împărtăşea totul semenilor. Pentru ei aduna, colecţiona, cerceta, lucra, desăvârşea, ca să poată dărui ceva frumos şi trainic oamenilor. Puţini au această vocaţie a dăruirii totale. Şi aici i se potriveşte foarte bine sintagma: „Grădinarul dăruit”.
Pasionat artist, Vasile Parizescu îl portretizează poetic pe Artur Silvestri, fixând coordonatele cantitative ale muncii neobosite a acestuia, dar şi valorile spirituale.
„A strâns cu migală, ardoare şi răbdare toate gândurile bune legate de creaţia poporului nostru, de patrimoniul lui, de esenţa rădăcinilor lui şi de inima istoriei lui zbuciumate, pline de biruinţe nemaiîntâlnite în alte istorii, dar, din păcate, nescrise şi neştiute decât din rarele impresii cuprinse în marile cronici şi documente aşternute de puţinele personalităţi străine, care, cu multă dreptate în suflet, nu se temeau să scrie despre acel neam ce ocupa teritoriul de la Nistru până la Tisa şi spre nord ceva, şi spre sud mai mult, şi care întindea simbolica horă a sacrificiului propriu, pentru a stăvili năvala hoardelor sângeroase, cu suflete crude de diavol.
A strâns cu pasiune, cu grijă de părinte, cu grijă de apostol, toate rândurile scrise de alţii – marii oameni dotaţi şi patrioţi – publicându-le unde reuşea, cu sacrificiul său material, numai şi numai să nu se piardă acele pietre preţioase ale românismului, ale noastre, ale tuturora şi care compuneau patrimoniul sfânt al oamenilor născuţi pe aceste meleaguri de peste douăzeci de secole – cunoscând matematic ce va fi în viitor, că naţiunea noastră nu va dispărea şi că acesteia trebuie să-i rămână simbolica avere, clădită, împreună cu ceilalţi, şi de el – de acel om care, cu eforturile minţii sale şi-a transcris pe foaia albă, neştiutoaree, valoarea scriiturii ce se va aşterne, înnegrind-o cu semnele venite de undeva, de un „undeva” neştiut, transmis de Unica voinţă Dumnezeiască celui ales pentru a întregi patrimoniul cu peste 200 de cercetări şi studii de istorie literară română, cu peste 50 de cărţi şi mai mult de 2.500 de articole de promovare a culturii.”
Absolut impresionante aceste date curriculare prin performanţele atinse, pe care, nu ştiu care om le-a mai avut.
În interviul luat de Teodora Mîndru, acelaşi Vasile Parizescu îl încadrează pe Artur Silvestri lângă oamenii mari: Take Ionescu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu.
El subliniază în interviu faptul că Artur Silvestri era deschis pentru orice însemna patrimoniu material cât şi spiritual, de descoperire şi păstrare a acestuia, nu numai în Bucureşti, ci şi în ţară.
A rămas viu acel dicton exprimat plastic de Artur Silvestri privitor la promovarea scriitorilor din toate zonele ţării sub conceptul lansat chiar de el: „noua geografie literară” şi anume: „Cultura nu se face numai pe Calea Victoriei”.
„Efectele acestei gândiri se resimţeau prin acţiunile sale şi mai ales prin scoaterea la suprafaţă a unor persoane de mare virtuozitate culturală sau patriotică şi religioasă, prin care voia să arate ce valoros izvor de creaţie în acele domenii se găseşte în toată ţara. Se ocupa nu numai de români consacraţi, ci mai ales de opere de valoare ale unor români care deveneau recunoscuţi prin operă şi prin activitatea lui de promovare.”
Poeta, prozatoarea, jurnalista şi artista plastică Melania Cuc – care a avut privilegiul de a lucra la „Luceafărul”, evocă perioada luceferistă sub sintagma „vremuri de aur”. Ea exprimă în mărturia sa un adevăr care ar trebui să stea pe buzele, în mintea şi inima tuturor celor care l-au cunoscut pe Maestru, aşa cum îi spunea ea lui Artur Silvestru:
„Noi suntem veriga de legătură, nouă ne revine datoria să mărturisim cinstit cum a fost Omul, Cărturarul, Patriotul care purta numele Artur Silvestri.”
Melania Cuc evocă acele „vremuri de aur”, literar vorbind, anul 1987, perioadă grea pentru România din punct de vedere economico-politic, dar care pentru scriitori a constituit „piatra de încercare”.
„Făceam Literatură ca şi cum am fi trimis mesaje în eter, pentru un timp în care vor ajunge unde trebuie. (...) Scriam ca şi cu cerneală simpatică. Citeam printre rînduri.
O astfel de situaţie m-a apropiat de cei din redacţia revistei Luceafărul, printre ei fiind acel critic coborând parcă de pe o altă planetă şi care semna Artur Silvestri.
În susţinerea afirmaţiei „vremurilor de aur” – Melania Cuc aduce argumentul relaţiilor interumane:
„În redacţia Luceafărul lucrurile erau tranşante, se ştia pe dinafară lista cu cei care din convingere proprie scriau editorialul şi „poemul cu dedicaţie” de pe prima pagină. Restul era Literatură de primă mână.
Nu mi s-a impus să scriu ceea ce nu doream. La Luceafărul se intra ca într-o confrerie şi – dacă reuşeai să treci de furcile caudine, să demonstrezi că ai har şi ceva a spune – deveneai „de-al casei”. (...)
Apoi...de AUR era şi prietenia dintre scriitori. Pe atunci, cel puţin eu, nu am simţit niciodată ranchiuna confraţilor. În tot acest joc de puzzle, Artur Silvestri, aparent detaşat, era o prezenţă care te motiva să scrii, să te redefineşti ca scriitor, dacă ar fi fost cazul.”
Cunoscător şi iubitor al Bucureştiului, Artur Silvestri voia să-l „împărtăşească” şi prietenilor săi:
„Artur Silvestri cunoştea pe dinafară fiecare detraliu, era pur şi simplu îndrăgostit de stradelele cu scuaruri prăfuite şi cu asfaltul trotuarelor ridicat de rădăcinile arborilor seculari. Exista un fluid care îl făcea să fie una cu oraşul dâmboviţean, cu solul de sub temeliile caselor mari, ţărână ce făcea corp comun cu codrii fostei Vlăsii. Atunci am înţeles, cred, că deţinea acel destin şi har al faimoşilor sololonari: vedea şi pe întuneric ceea ce noi, ceilalţi, nu vedeam nici la lumina zilei.”
Aceasta este o afirmaţie aproape christică. „Cine are ochi de văzut, să vadă” – atestă faptul că noi, oamenii, suntem obişnuiţi să trecem pe lângă oameni şi lucruri, cu nebăgare de seamă, fără să le vedem. Privim dar nu vedem. Nici măcar nu observăm. A învăţa să vezi ceea ce priveşti este privilegiul pictorilor, al artiştilor în general.
Melania Cuc îi face un portret moral uimitor lui Artur Silvestri, pornind de la o descriere anterioară a sa: „Era Boier, deşi nu spunea asta în cuvinte; îl citeam şi mă bucuram de magia scrisului său”, pe care o citează Teodora Mîndru în interviu:
„Păi, era BOIER; noi, ceilalţi, eram plebea, deşi nu recunoşteam. Un Boier nu trebuie să umble cu blazonul brodat pe chipiu, nici să-şi numere banii în piaţa publică pentru a se vedea că face parte din spiţă nobilă. Artur Silvestri avea caracter, avea cuvânt de onoare şi se bucura cu adevărat să dăruiască, nu să primească. L-am văzut în situaţii diverse, când, erudit şi „cu un cap deasupra celorlalţi”, nu lăsa să se vadă că el este magistrul, nu lăsa spaţiu pentru umilinţa celui din faţa sa. Un astfel de Om se naşte o dată la o sută de ani, cred, dar cînd e printre noi nu ştim să îl preţuim cum ar trebui”.
Din aceste cuvinte se degajă o căldură deosebită, un afect sincer faţă de o persoană pe care o admiri necondiţionat.
În privinţa operei lui, Melania Cuc remarcă:
„A fost un romantic realist, un observator fin al fenomenului, plurivalent şi armonios în tot ce făcea încât, la un moment dar aveam impresia că este vizionar. Poate că şi era. (...)
Scria la ceas de noapte, când stele îl luminau din Cer şi, mai târziu, sub lacrima care-i picura pentru „Îngerul tăcut” – aducea lumea de lângă noi la scara unei galaxii pe care trebuie neapărat să o numim Artur Silvestri.
Nu se putea să nu te îndrăgosteşti de Artur Silvestri, dragoste frumoasă, castă. Nu rezistai să nu-i fii în preajmă (chiar dacă fizic erai la mii de kilometri) şi să nu „ciuguleşti”, precum graurii toamna din strugurii viei, din înţelepciunea pe care el a dobândit-o. Să nu i te alături în ceea ce făcea şi gîndea. Te ispitea cu mere de aur şi nu te minţea.
Veşnicirea lui este răspândită în monadele pe care le-a împărţit ca un nabab prin toată România Tainică – o Ţară care îi aparţine.”
În acest moment, în chip paradoxal îmi aduc aminte de câteva versuri proprii care, cred că i se potrivesc foarte bine: „Scriu la lumina Luceafărului/ şi părul mi se albăstreşte / de fantastice intemperii stelare”. I le dăruiesc acum, ca nişte floricele pe pământul încă reavăn, care-i ţine de plapumă.
Melania Cuc a ştiut în mod magistral să-i rezerve locul meritat în Panteonul culturii româneşti:
„Toate cărţile lui sunt cărămizi de aur la templul Literaturii universale, nu doar româneşti. Fiecare are un rol pe palierul pe care le-a plasat autorul însuşi. Poate o expoziţie retrospectivă, cu Opera Omnia Artur Silvestri, simpozioane binemeritate cu comunicările unor specialişti în domeniu, ar putea releva complexitatea misiunii pe care a îndeplinit-o cu peniţa pe hârtie Artur Silvestri”.
Nucleul Galaxiei Artur Silvestri s-a coagulat în chip aproape miraculos în jurul mentorului său, pentru că nu reprezintă o instituţie ci, mai curând, o familie spirituală.
„Ceea ce a făcut Artur Silvestri – continuă Melania Cuc cu evocarea vremurilor de aur - nu a fost doar un mecenat de duzină, a fost o Şcoală în sensul adevărat al cuvântului. Şcoală de patriotism fără lozinci, marşuri, imnuri belicoase. El a pornit de la rădăcina neamului, a creat valoare culturală prin recunoaşterea Bisericii Ortodoxe ca leagăn al neamului şi culturii protoromâne. Un curent care îi aparţine.
Cum să nu aibă efect sacrificiul pe care l-a făcut – urcuşul pe Golgota Ţării în care a trăit şi a murit?! După el vor veni alţii, chiar dacă nu din generaţia imediat următoare.”
Edificator este faptul că Melania Cuc recunoaşte că fiecare scriitor legat într-un fel sau altul de România Tainică a lui Artur Silvestri poartă în el o scînteie din focul care l-a mistuit pe Maestru. De aceea, spune ea, „îi suntem datori să-i ducem nemurirea mai departe.”
Şi cu valul emoţiei pe chip şi în piept, Melania Cuc conchide:
„Artur Silvestri a fost un semn de la Dumnezeu pentru a ne demonstra că totul ţine de noi, de verticalitatea cu care privim lucrurile esenţiale.
A fost generos, pentru că avea de unde să ofere, şi nu mă refer aici la finanţe. A dat speranţe şi clipe din timpul său liber.
A acţionat pentru cinstirea memoriei unor colegi de breaslă trecuţi la cele veşnice, aşa cum a fost şi în cazul înfiinţării Bibliotecii Francisc Păcurariu. (...)
Noi, oamenii suntem ca apa, curgem, dispărem în nisipuri.
Să scriem cât mai suntem stăpâni pe un creion şi o hârtie, ceea ce simţim, ceea ce ştim despre un Omul care şi-a făcut aici datoria, apoi a plecat înspre îngeri.”
Profesor doctor Viorel Roman, istoric reputat, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania, dă mărturie în carte despre ceea ce l-a legat de Artur Silvestri.
Domnia sa a publicat articole de specialitate în revistele Editurii Europa Nova: Naţiunea, Dacia literară şi Mileniul III, înfiinţate şi conduse de Artur Silvestri. El spune: „Într-o lume în care majoritatea vor să fie, să pară altceva decât sunt, Artur era o excepţie şi înainte de 1989: o personalitate complexă şi totuşi un om admirabil de cultivat, direct şi sincer. Cu ochii negri, pătrunzători, ne invita parcă să trecem peste inevitabilele convenţii ca să vedem ce putem face împreună pentru neamul românesc. Era un patriot de şcoală veche.”
Ca un veritabil tribun, Artur Silvestri ştia să înflăcăreze mulţimile, avea vocaţia de a aprinde spiritele către idealuri înalte cum ar fi iubirea de neam şi descoperirea a tot ce e valoros din istorie. „Artur m-a înflăcărat nu numai pe mine, ci o întreagă redacţie, o generaţie” – afirmă Viorel Roman, specificând în continuare:
„Artur era informat cu toate curentele literare moderne, era angajat pe mai multe planuri în societate, dar era profund ancorat în civilizaţia creştină. Nu era ca o frunză în bătaia vânturilor culturale la modă, ci ca un stejar secular cu rădăcinile în scrierile patristice.”
Istoricul Viorel Roman explică şi conceptul de Românie Tainică, aşa cum l-a fundamentat Artur Silvestri precum şi obiectivele acestuia:
„România Tainică a lui Artur Silvestri refuză în mod categoric formele fără fond, care domină şi astăzi piaţa ideologică de la Porţile Orientului. Convins că nu trebuie să ne ploconim pentru a avea dreptate, el căuta rădăcinile culturii şi civilizaţiei românilor şi lupta pentru depăşirea superficialităţii şi a occidentalizării fără noimă a ţării.”
La rândul său, Doina Maria Păcurariu, scriitoare, profesor universitar, hispanist, cea care i-a tradus parte din opere în limba spaniolă, îl evocă pe un ton nostalgic şi duios, subliniind latura caritativă, generoasă a lui Artur Silvestri, care sărea în ajutorul confraţilor de câte ori aceştia aveau nevoie, sprijinindu-i moral şi material cu o mărinimie rar întâlnită. Îşi punea, cu alte cuvintele, toate resursele, la dispoziţia aproapelui.
„Mi-a plăcut că dânsul era foarte practic, vedea toate problemele, găsea soluţii şi argumente. Era greu de clintit. Judeca toate aspectele şi pentru viitor. E foarte interesant că el părea un om, să nu zic bătrân, dar matur, aşezat. Pe urmă am aflat că era cu vreo 20 de ani mai tânăr decât mine.”
Dimitrie Grama, poet şi medic, plecat din România încă din 1968 dar colaborator apropiat al lui Artur Silvestri, relatează cum l-a cunoscut pe acesta:
„Într-o bună zi, prin 2004, m-am trezit cu o scrisoare, de fapt un fel de manifest cultural, de la un domn din România, prin care eram invitat să-mi expun părerea şi eventual să particip la re-etablarea unei activităţi culturale româneşti, bazată pe redescoperirea valorilor autentice, pe încurajarea tuturor românilor de pretutindeni să participe la emanciparea unei noi societăţi culturale româneşti, postcomunistă.
Acest domn era Artur Silvestri.”
Dimitrie Grama îl cuprinde pe Artur Silvestri într-o sintagmă remarcabilă: „Artur mi-a fost prietenul apropiat de la distanţă” şi mai afirmă, cu simplitatea marilor spirite:
„Vorbeam aceeaşi limbă”.
Nu e de mirare, pentru că, mărturiseşte medicul-poet: „eu şi Artur priveam lumea prin aceleaşi lentile”.
E mare lucru să întâlneşti un astfel de suflet-geamăn.
„M-a impresionat mult la Artur dragostea lui faţă de originea şi istoria românilor şi, ca o continuitate normală a acesteia, angajamentul lui în toate problemele de păstrare şi afirmare a tot ceea ce este frumos şi bun la români.”
Orice pomenire a numelui lui Artur Silvestri, verbal sau în scris, este aidoma unei „slujiri”, aşa cum remarcă prof. Dr. Virgiliu Eustaţiu Radulian, psiholog, pedagog, scriitor. În interviul luat pentru cartea de faţă, această personalitate dă mărturie despre Artur în cuvinte neasemuite:
„Şi apoi, de fiecare dată când ne întâlneam, nu ne mai puteam despărţi, dacă asta poate caracteriza natura relaţiei noastre. Era fermecător, adică dincolo de luciditate, de competenţă şi de idei majore pe care le promova, avea un farmec. Artur Silvestri era tandru, dacă pot să spun aşa, avea o apropiere sufletească, aşa că nu m-am simţit străin de el niciodată, chiar de la început. Era cald, avea o căldură sufletească, ceea ce nu au toţi mentorii culturali.”
Virgiliu Radulian apreciază că era vorba de un soi de empatie: „el te pricepea din prima clipă, ştia imediat dacă e o relaţie care va putea dura în timp sau nu.”
Aidoma unui bun duhovnic te făcea să simţi nevoia să i te confesezi şi să i te spovedeşti cu probleme care îţi atârnau de suflet. Şi el se făcea „părtaş” la viaţa tuturor, lua asupra sa poverile altora şi încerca, pe cât posibil, să le uşureze.
Iată ce spune Eustaţiu Radulian în acest sens:
„...îl simţeam pe dânsul ca pe un părtaş la viaţa mea, adică nu ca pe un observator rece, străin şi îndepărtat. Artur Silvestri era un om apropiat care împărtăşea cu mine, nu numai valori dar şi fapte, şi experienţe, trăiri.
Un asemenea interlocutor care ne-a fost în aceeaşi măsură călăuzitor şi prieten, şi chiar confesor nu e uşor de găsit. Nu-i uşor să fii în aceeaşi măsură şi prieten şi călăuzitor. (...) Noi, cei care l-am cunoscut, am fost privilegiaţi”.
Abia citind aceste mărturii despre modul cum l-au cunoscut şi preţuit alţii pe Artur Silvestri, îmi dau seama ce norocoasă am fost în 2008, când Artur Silvestri, m-a descoperit şi mi-a propus deschis: „Locul Dvs. Nu poate fi decât printre noi!” Atunci nu realizam ce înseamnă toate aceste cuvinte. Abia mai târziu le-am desluşit rostul. Artur Silvestri avea nevoie de oameni care să-i întreţină şi să-i continue lucrarea, la un alt nivel, după ce el nu va mai fi în mod fizic printre noi. Avea nevoie ca România lui Tainică să nu se împrăştie, ci să-i continue visul, chiar dacă la o altă scară. Şi gândul acesta mă cutremură. Vorba Melaniei Cuc: „S-a frânt ca o prescură, pentru noi, fiecare”.
„Eu cred – spune Eustaţiu Radulian oferind amănunte de importanţă excepţională – că acolo sus unde este el – Dumnezeu să-l ocrotească! – realizează retrospectiv că a unit miraculos trecutul cu prezentul şi cu viitorul. Este nemaipomenit! A pornit de la textele getice, tracice, pe urmă a ţesut o reţea de bază cu intelectuali din orice parte a lumii, românii de pretutindeni şi a folosit cu mare măiestrie comunicarea prin corespondenţă şi cărţile în această acţiune. Îmi amintesc cum ne trimitea, de exemplu, O scrisoare şi un dar de Crăciun...o carte sau o cărticică în format electronic...Lega astfel credinţa cu patriotismul, cu românismul, cu naţionalismul. Eu deseori spun că această corespondenţă cu Artur Silvestri nu a fost un hobby, a fost o punte sufletească şi o armă spirituală.
Şi a mai fost ceva foarte important la Artur Silvestri: avea sentimentul responsabilităţii vremurilor ce le trăim. Cred că a fost o făclie a contemporaneităţii noastre, pentru că noi, să recunoaştem, aveam tendinţa să adormim. Ori, el a ştiut foarte bine cum să pună problema guvernanţilor noştri, pentru că aceştia erau nişte sirene care ne adormeau spiritul, ceea ce se întâmplă şi astăzi.
Asta a fost acut, adică ne-a dat de înţeles şi ne spunea prin tot ceea ce făcea: „Domnilor, nu dormiţi!”
El dădea direcţia, sugera drumul şi o pornea înainte, dar nu te obliga să mergi pe el. Şi eu nu văd altfel decât imaginea unei păduri dese şi întunecate unde oamenii orbecăie dar, unul singur taie cărarea dreaptă, drumul spre ieşire, cu făclia în mână iar ceilalţi, iluminaţi astfel, îl urmează. În privinţa aceasta el este un înaintemergător al nostru.
Referitor la programul „Asociaţia Biblioteci pentru sate” – înfiinţată şi coordonată în acţiune de Artur Silvestri, care a avut ca rezultat un număr impresionant de 45.000 de cărţi împrăştiate în toată ţara, aşa cum nimeni altcivena nu a făcut, Eustaţiu Radulian precizează ceea ce era important pentru Artur Silvestri: şcoala şi cartea care au fost „pilonii construcţiei lui. El a văzut poate mai clar decât un ministru care erau problemele bibliotecilor şcolare din mediul rural îndeosebi.”
Virgiliu Radulian aminteşte, în calitate de preşedinte al juriului la ediţia I (martie 2005), de atmosfera de lucru de la ARP, adevărată emulaţie spirituală şi efervescenţă, pe când pregăteau manifestările de premiere pentru Patrimoniu:
„Conta foarte mult spiritul cooperant al lui Artur Silvestri, foarte cooperant, dar foarte orientat spre a repera valoarea. Avea un cult pentru excelenţă, pentru excelenţa intelectuală, morală şi sufletească, nu numai strict profesională...”
În conturarea personalităţii lui Artur Silvestri, nu poate lipsi concepţia şi atitudinea lui faţă de patrimoniul naţional:
„El a lărgit – spune Virgiliu Eustaţiu Radulian – noţiunea de patrimoniu de la valori materiale culturale, de la documente, mărturisiri, date istorice...la tot ceea ce suntem noi. Adică, în patrimoniu naţional, aşteaptă de la noi să păstrăm ceea ce ne-au lăsat şiu să ducem mai departe, să ne ridicăm la înălţimea lor, să fim „părinţi ai patriei de azi”.
După deviza silvestriană „Să înflorească o mie de flori” care a devenit curând un program practic, Artur Silvestri a fost numit „Grădinarul dăruit” care visa ca, în pajiştea mirabilă a literaturii române, sub lumina lui spirituală să înflorească florile şi să înmiresmeze aerul.
Lucian Hetco, poet, eseist, jurnalist, important promotor al culturii române în Europa occidentală, editor-redactor şef al prestigioasei reviste Agero, Stuttgart, îşi oferă în această carte gândurile legate de Artur Silvestri, afirmând că: „Mesajul lui Artur Silvestri pentru posteritate este: curaj, credinţă, morală şi perseverenţă!”
Cu clarviziunea-i specifică unui fin analist şi webmaster de excepţie, dar şi cu o căldură din care degajă afecţiunea necondiţionată, Lucian Hetco aminteşte de prima întâlnire pe calea internetului cu Artur Silvestri:
„...i-au urmat sute de epistole, multe dintre ele scrise la ore târzii din noapte, atunci când ştiam că-l găsesc (în închipuirea mea) undeva într-un nor de fum albăstrui de ţigară, cu părul cărunt legat la spate, sprijinit în barbă, poate într-un scaun de piele în spatele biroului masiv de stejar, unde părea a fi un Nestor, mentor şi intelectual rasat, fin şi atent observator al societăţii şi literaturii româneşti contemporane, precum şi al istoriei noastre străvechi.
A fost, pentru mine, o dovadă suplimentară că intelectualitatea română de excepţie, cea tainică, aşa cum îi spunea, îşi strângea deja rândurile în vederea unei confruntări cu Puterea şi cu mentalitatea de învins care o cuprindea. A fost pentru mulţi dintre noi un exemplu de marcă între intelectualii români ai momentului, ce au analizat mentalitatea românească, ori dramatismul exagerat, lipsa de curaj şi de morală a unei societăţi în derivă”.
În continuare, Lucian Hetco punctează cu şi mai mare claritate:
„Meritul cărturarului este faptul că piatra de hotar ce a pus-o de o vreme, este deopotrivă vizibilă şi incomodă în continuare pentru ce ce n-au reuşit să îl înţeleagă, personalitatea lui fiind o provocare de proporţii ce trebuie acceptată alături de metoda ce a impus-o şi care sunt sigur că va convinge în timp, fiind singura cale către succes!
Căci lucrurile adevărate, cinstite dar incomode trebuie să se spună întotdeauna, precum şi argumentul cuvintelor trebuie să fie întotdeauna mai puternic decât cel al pumnilor.
Având conştiinţa nemărginirii, a eternităţii, a tragismului intelectualului român, opera lui Artur Silvestri – şi nu mă refer aici doar la cartea lui scrisă, , ci în special la fapta Omului Mare ce a fost – nu mai este astăzi nici tainică şi nicidecum ascunsă, ori de factură dizidentă, ci este de acum înainte un punct de reper pentru orice intelectual ce se respectă, chiar şi pentru cei ce i-au purtat sâmbetele.”
Al. Florin Ţene – poet, critic literar, eseist de factură filozofică, preşedintele Ligii Scriitorilor România îi face, la rându-i, un portret lui Artur Silvestri subliniind sprijinul efectiv pe care l-a primit de la acesta pentru înfiinţarea Ligii şi a revistelor aferente.
„Spiritual şi ca un simbol peste veşnicie, Artur Silvestri rămâne PREŞEDINTELE DE ONOARE al LIGII SCRIITORILOR şi lumină pentru discipolii săi.”
Dan Brudaşcu, eminent om de cultură, profesor universitar, doctor, jurnalist, scriitor, poet, traducător, istoric, editor care şi-a aşezat numele pe cca. 90 de cărţi, dicţionare, biografii, traduceri, articole, - dă referinţe, „Cu pioasă aducere aminte” despre cărturarul Artur Silvestri.
„Artur Silvestri a făcut parte din casta acelor puţini care au acţionat pentru slujirea fără condiţii a neamului său. Cu orice preţ. Inclusiv cu preţul propriei sale vieţi. De aceea, este mai mult decât firesc să deplângem grăbita şi neaşteptata lui plecare, acum, când mai erau atât de multe lucruri fundamentale de făcut, iar el era atât de util şi necesar poporului din care s-a născut. (...)
Artur Silvestri a fost un mare risipitor. Cu o ştiinţă rară, el îşi atrăgea cunoscuţii sau prietenii în această aventură a dăruirii dezinteresate.”
O altă personalitate copleşitoare a culturii româneşti în lume, Vasile Andru, scriitor de factură predominant religioasă, profesor la Facultatea de jurnalism, prozator, eseist, cercetător şi istoric al religiilor lumii, autor a peste 25 de cărţi, în intervenţia sa, intitulată „Revelaţia Artur Silvestri” – arată cum se poate „gestiona o legendă” şi în acest sens, se referă la cea care a fost legată de personalitatea lui, cu fire indestructibile, pe care, iată, nici moartea nu a putut să le dezlege:
„Mariana Brăescu Silvestri este o scriitoare retrasă în umbra unei misiuni: să gestioneze o legendă, s-o statueze, s-o învăpăieze. Şi face acest lucru cu dăruire, dar şi cu har. (...)
Acţiunea are şi o motivaţie subiectivă, orientată spre cultivarea posterităţii soţului; dar este şi mecenat artistic. (...)
Este cazul excepţional când cineva ştie să „gestioneze” un mit, să poleiască un blazon. Lucrul trebuie evidenţiat, mai ales în contextul în care românii sunt în genere indiferenţi şi neeficienţi în gestionarea miturilor noastre vechi şi la acreditarea altora noi. Capacitatea de a propulsa un mit (mitul este o variantă mai durabilă a brand-ului) ţine şi de strategie, de inteligenţă afectivă şi, ziceam, de har.”
Elvira Irşai, reporter, realizator de emisiuni TVR, la rîndul său, scrie:
„Artur Silvestri a încercat să oprească, prin opera sa, clipa, şi să o fixeze, undeva, pentru urmaşi, având convingereaa că toate cărţile sale, dar şi altele, vor fi citite şi „vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe pământ”.
Monica Atanasiu – în chip obiectiv dar şi subiectiv, în calitate de prietenă şi rudă, îl consideră pe Artur, „prietenul de care ne va fi întotdeauna dor” – şi evocă plină de nostalgie întrunirile familiale în care Artur Silvestri strălucea şi oferea din belşug din gentileţea sufletească, sensibilitatea deosebită la tot ce era frumos, ce-l caracterizau pe acest Om.
Mariana Gurza, jurnalistă, prozatoare, poetă, îi închină câteva pagini, în care mărturiseşte sincer: „Nu cred că mai există altcineva ca Artur Silvestri”. În nuanţe calde, afectuoase îl prezintă pe Artur Silvestri ca pe un mentor cu totul special, „omul care mi-a adus lumina, cel care mi-a arătat plin de bunătate taina lumii cu frumuseţile ei. Un OM darnic, mărinimos, bun cu cei care meritau, indiferent faţă de cei meschini, iubitor de natură, prieten al necuvântătoarelor.
Am fost martoră în noapte, de la distanţa internetului, cum trudea pentru binele Neamului Românesc, pentru trezirea conştiinţelor adormite. Oare câţi ştiu că dânsul, singur, se ocupa la început de florile sale? O muncă titanică care a dat rod!”
Subscriu acestor gânduri ale Marianei Gurza. Personal, de aproape trei ani mă străduiesc să găsesc un spirit iluminat cu care l-aş putea asemui pe Artur Silvestri. Am căutat zadarnic în mediul scriitoricesc, în cel artistic, în cel teologic. Artur Silvestri a fost şi a rămas UNIC, aşa s-a impus în conştiinţa şi inima mea şi aşa va rămâne. Locul lui a rămas gol, căci e de neînlocuit. Câteva reflexii din personalitatea lui le întâlnisem la unii din duhovnicii mei bătrâni pe care-i avusesem, dar care acum au plecat şi ei în lumea luminii continue, să-l întîlnească pe Artur Silvestri.
Un alt poet care dă mărturie despre Artur Silvestri este Teofil Răchiţeanu. Majoritatea celor intervievaţi din această carte spun despre Artur Silvestri că l-au cunoscut fără să-l fi cunoscut. Aşa este şi poetul Teofil Răchiţeanu care se consideră privilegiat pentru tot ce i-a dăruit acesta.
„Artur Silvestri a fost un om cu idei mari, o personalitate complexă, din stirpea marilor noştri enciclopedişti, de tipul lui Haşdeu, Pârvan sau Eliade.”
Elena Buică, prodigioasa autoare din Canada care ne bucură întotdeauna cu scrierile sale, dă mărturie despre Artur Silvestri că „Era un spirit larg, cu o deosebită forţă, tenacitate şi mobilitate intelectuală”. Ea subliniază că deşi a trecut atâta timp de la dispariţia lui fizică, Artur Silvestri „parcă ar fi plecat numai un timp, să se întremeze şi să se întoarcă, să-şi vadă de rosturile sale întodeauna peste asupră de măsură adunată pe biroul său. (...) Spiritul lui este atât de viu, încât îi simt prezenţa alături cînd mă aşez la masa de scris.”
Frumos şi adevărat. Subscriu fără condiţii.
În privinţa comunicării cu Artur Silvestri, Elena Buică remarcă un lucru important:
„Era o comunicare ce se făcea pe un canal tainic, parcă despicând luminile de umbre”.
Ea subliniază latura spirituală a lui Artur Silvestri:
„A fost un om profund religios. Religia a fost axa scrierilor şi a vieţii sale.”
De asemenea, scriitoarea Elena Buică evocă momentul când a stat lângă crucea lui Artur Silvestri, la Mănăstirea Pasărea:
„Lângă crucea mormântului său nu starea de plâns m-a stăpânit, aşa cum îmi închipuiam, ca o adevărată descărcare, şi nici cea de revoltă şi neputinţă în faţa nedreptei frângeri a vieţii sale. Am trăit o stare de sfinţenie cu îngeri în preajmă, de supunere în faţa marilor şi tulburătoarelor taine şi a voinţei lui Dumnezeu.”
Cristina Bunea îl consideră pe Artur Silvestri „Omul care mi-a schimbat viaţa”.
Maia Cristea Vieru scrie:
„Artur Silvestri a fost şi va rămâne un far, unul din cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi caracterele deosebite lipsesc.”
Elisabeta Iosif, poetă, prozatoare, jurnalistă, Preşedinta Ligii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, redactor şef al revistei electronice „Cetatea lui Bucur” – scrie:
„Pentru mine a fost întotdeauna un înţelept. Revista „Cetatea lui Bucur”, iniţiată de cel pe care îl consider înţeleptul acestei cetăţi, trebuie să învie candela recunoştinţei din România Tainică sub lumina cuvântului, izbucnind asemenea izvorului, ca o carte. Ea mai aşteaptă încă lovitura de toiag a lui Moise”.
În chip admirabil, Rodica Lăzărescu, profesoară, doctor în filologie, vine cu o mărturie surprinzătoare şi cu evocarea anilor de liceu în care Artur Silvestri i-a fost coleg.
Deosebit de emoţionantă este mărturia tatălui lui Artur Silvestri, scriitorul Al. T. Drăgănescu, interviu luat de Maria Vaida şi ilustrat cu o serie de fotografii familiale, în care-l vedem pe Artur Silvestri copil, adolescent şi matur, alături de părinţii săi.
Cartea „Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut” – având ca figură centrală imaginea lui Artur Silvestri, urmăreşte un fir conducător: activitatea de la Luceafărul, grupul luceferiştilor, lansarea ideilor de protocronism, noua geografie literară, confluenţele şi influenţele în constituirea acelei mişcări naţionale în cultură numită Reţeaua culturală ARP şi grupul de presă on-line, locul lui Artur Silvestri în galaxia marilor promotori şi civilizatori ai neamului. Este o carte bine structurată, construită arhitectonic, cu multe intervenţii salutare ale unor oameni de litere români din ţară şi diaspora, scrisă sub imperiul emoţiei fireşti, dar şi al respectului şi aprecierii de care Artur Silvestri s-a bucurat şi se bucură încă, din partea celor care iubesc cultura română şi valorile ei.
17 decembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu