Recenzie la volumul lui Lucian Hetco: "Oglinda cu suflet"

EXEGEZĂ   

COROLA DE GÂNDURI DIN TEMPLUL TĂCERII

VALERIU LUCIAN HETCO, Oglinda cu suflet, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2002

Un vis cu două chipuri, o singură tăcere, „două trupuri,/ două păreri,/ o singură iubire”. Toate acestea se învârt în jurul primelor cifre din şirul infinit, unu, doi, adunate, scăzute, înmulţite şi împărţite. Toate înfiripând Cântecul, atingând mereu aceleaşi nuanţe, de aşezat „pe ultimul piedestal,/ al ultimului templu,/ - tăcerea -/ zborul zbuciumat al clipelor/ ce ne-au fost furate.” (Cântecul).

Şi peste „durerea/ florilor – călcate în picioare”, rămâne „temelia prezenţei/mereu aceeaşi,/ dar dintotdeauna/ dincolo de mine.” (Iată).

Volumul de debut al Domnului Valeriu Lucian Hetco, apărut la Cluj Napoca, la editura Clusium, în 22 februarie 2002, intitulat atât de sugestiv-metaforic „Oglinda cu suflet” – cuprinde 75 de poeme de dragoste, structurate în trei secvenţe lirice, toate învârtindu-se, firesc, în jurul aceluiaşi element primordial, dat omului, o dată cu crearea lui: Iubirea, transpus într-o inflorescenţă de nuanţe spectrale – de la iubirea rămasă în colţul de sus al memoriei cărnii, la mrejele ademenitoare, cu care, orice poet luptă, ale uitării.

Fărâme de vorbe, de gesturi, de tăceri semnificative, de vise, de împliniri şi goluri ce strigă, corolă de gânduri din templul tăcerii, noian de absenţe, toate adunate într-un singur rotund – Nostalgia iubirii – care iscă mereu, precum valurile concentrice alte valuri, noi şi noi stări de graţie, de jind, de avânturi idilice.

Culorile nuanţate ale iubirii, „spălăcite/ de pământul de ieri,/ aşternute în umbra pământului de astăzi” – susură minutele unui dor început în mister, continuat în cunoaştere şi sfârşit în nedumerire. (Uranus).

Umbrele acestui dor sunt filigranate discret pe relieful obrazului, sau pe cavitatea umorală: „Rămâne doar/ Amintirea,/ şi poate/ o umbră de regret,/ mai târzie ca/ oricând.” (Şi poate).

Ce mai rămâne? Un ciob de amforă ascuns „în spatele fiecărei nuanţe de absurd” (Ascuns).

Titluri precise, concentrate în unul, cel mult două cuvinte parcă obosite de atâta larmă deşartă, esenţializând conţinutul poemelor, sunt chei de citire, chei de a ajunge până în străfundul inimii Poetului.

Dincolo de convenienţe, „trecătorul nehotărât” , cu „umbra neliniştită/ a spumei de mare,/ prelinsă pe fiecare palmă de/ Linişte,/ netulburată decât de/ zgomotul valurilor, izbind în/ Mine.” (În ochii lor).

Şi totuşi, clipa se cere amânată, întoarsă-napoi în clepsidră, ori, cel puţin dilatată, o clipă în care să încapă, ca într-un fruct, două făpturi într-un singur suflet: „Mai lasă-mă să intru în sufletul tău,/ o dată, o singură dată,/ ca într-o casă curată,/ din care să nu ies decât/ cu tine.” (Şi dacă).

Cu aceeaşi economie a mijloacelor de expresie, Valeriu Lucian Hetco realizează tabloul panoramatic al unui sentiment revolut, adânc împlântat în fiinţă, cu neputinţă de smuls, pe care-l contemplă Poetul în singurătatea după-amiezelor de sărbătoare, în care nu aştepţi pe nimeni şi nu-ţi ciocăne nimeni la uşă şi umbrele insidioase ale melancholiei aburesc bizar nisipul clepsidrei.

„De ce se scurg boltele/ Din clepsidra timpului trecut?” e numai una din întrebările neliniştitoare ce apasă fruntea. (Li).

Şi: „În lumina nesigură a începuturilor,/ au mai rămas doar amintirile,/ şi ele ştirbite de pata trecutului,/ o filă într-o carte,/ căreia coperţile îi sunt azi/ prea grele,/ cerneala-i se împrăştie aiurea, din/ nou,/ pe întuneric./ Şi atunci pleoapele cad,/ obosite,/ într-un Târziu.” (Neputinţa).

Drumul înapoi spre începuturi, pentru a simţi adierea primilor fiori, este străbătut cu pas lent, cu pas vinovat de tăcere, desculţ de gândurile pe care se-aşterne, incognito, praful, cu nisip pe gene, cu obraz palid de teama că s-ar putea, în locul de unde survine fiinţa, să nu mai găseşti nimic. Ori să nu mai recunoşti locurile, persoanele, culorile, aromele, niciodată aceleaşi.

Şi atunci, la ce bun?

În încercarea disperată de a găsi răspunsul, rezolvarea, limpezirea, te trezeşti că speri: „Trebuie să mai existe o cale de mijloc,/ pentru a aduna gândurile mele/ şi trăirile tale,/ gândurile tale şi/ trăirile mele,/ poate că mi-e frică de mine,/ şi de tăcerea ta” (Destăinuiri).

Radiografierea iubirii nu se face lesne, fără să te implici emoţional. Pe margine nu poţi sta la infinit, fără primejdia alunecării. În cumpănă, omul „însetat de glorie”, tinde către „izvorul fiinţei sale” (dasein). Numai că, în această căutare trebuie să constate: „Ţi-a fost sete de tine?/ De melancolia şi bucuria,/ copilăriei tale,/ Ţi-ai uitat aripile fragile în hangare dărăpănate,/ distruse de urletul raţiunii,/ împinse spre absurdul nefiinţei altora,/ numai de tine.” (Egoism).

Da, „Sublimul rătăcit/ Stă ascuns în jos, aşa/ Ca şi cum nici nu ar fi” (Rătăcit).

De ce rătăcirea are chip urât în oglindă?De ce, privindu-ne, constatăm, la un moment dat, că nu mai suntem aceiaşi, nu ne recunoaştem ochii, gura, mâinile şi mai ales, sufletele. Sufletele sclipesc de fiecare dată altfel, în oglindă. „Suflete de mâna a doua/ Cântăreţi fără strune/ cu frică în glas” (Rătăcit).

Un poem tulburător este închinat părinţilor depărtaţi (De la părinţi). Icoana lor, tot mai înceţoşată, sclipeşte palid în aceeaşi oglindă şi se aud, vocile lor şoptite, discrete, să nu sperie îngerii.

Trecători, pelerini în această lume care nu e a noastră, avem iluzia că ne aparţine, de fapt, ni s-a dat cu împrumut, un loc de cutreierat cu fiinţa, un loc de mărşăluit cu gândul, un loc de visare doar, unul, unde să ne regăsim, jumătăţile pierdute.

„Trecători ca trecătorii eram,/ ne dureau tălpile de/ Nesfârşit,/ Şi pentru el, vom face cale întoarsă,/ e de fapt acel punct, în care sfârşitul aşteaptă/ cu nerăbdare punctul Terminus/ căci/ de acolo pornim,/ pe acolo trecem şi acolo rămânem.” (Nesfârşit). Excelentă imagine a drumului de parcurs în singurătăţile noastre-împreună!

„Aprindem cu mâini nesigure,/ candela nefiinţei noastre,/ ne întindem alături unii de alţii/ şi aşteptăm.// Posibilele reîntoarceri,/ne adună din fresce, din mozaicuri/ din tapiserii de suflet.” (Sacrificiu).

Şi peste toate, senzaţia de pierdere a celor necesare, alunecarea în gesturi străine şi de prisos: „Pierdusem ceva din mine,/ pierdusem şi puţinul ce-l mai aveam,/ arvuna” (Pierdere).

Dezesperarea provocată de pierdere poate induce stări paradoxale:

„Tac şi râd. Şi plâng/ Cu deznădejdea învingătorului,/ ce ştie că n-a câştigat nimic,/ Să te împuşc cu ţeava spre mine?” (Şi dacă pleci).

Dar, starea de (ne)stare – nu stăruie, ci vine iluminarea, dezlegarea de neînţelesuri: „N-am stare,/ mă frământ singuratic/ ca o frunză bătută cu biciul/ vântului de toamnă./ Azi sunt o luminare în vânt.// Mă spăl de suflet cu emoţie,/ cioplind în inima mea chipul/ tău.” (N-am stare).

„Mai sunt azi indicator,/ de rătăcire,/ pentru toţi ce adoră/ să se piardă./ Mă opresc şi vreau să uit/ că am plecat./ Şi totuşi,/ plec…” (Anii).

De multe ori, fuga de iubire e percepută ca o fugă de sine însuşi, cu atât mai zadarnică, cu cât te poţi simţi hăituit la nesfârşit de propria-ţi persoană.

„Şi să ştii că orice gară e/ Prea mică/ Pentru cuvintele mele,/ Te ajung oriunde/ oricând” (Mai apoi).

Există o clipă-blitz în care asculţi „acea muzică a liniştii” şi în care poţi realiza: „Şi atunci mi s-au deschis cuvintele sufletului/ chemând-o” (Pe ea).

Predomină în această lirică de dragoste verbele: a pleca, a rătăci, a trece, a aştepta, a lăsa, a obosi, a lipsi, a fugi, a păstra, etc. ca şi sintagmele: „e târziu”; „îmi e frig”; „sărac în trăire”;„celule de frig ne îngheaţă”; „paşii mei solitari”, „rătăcire de drumuri”; „eul meu obosit” ş.a.

Este mai curând o poezie a iubirii nedesăvârşite, neîmplinite, jinduite şi neatinse cu adevărat, la fel ca un ideal.

În acelaşi ton, iubirea cea de pe planul spiritual, la fel de ştirbită de târziu şi de uitarea prea lesne. „În măruntaiele Spiritului,/ e târziu să ne mai spunem pe nume./ Întunericul e singurul nostru născut./ Noi suntem ca porţile,/ Nu deschidem nici drum de lemn/ Şi nici nu înecăm pe nimeni în verdele de odinioară./ Suntem închişi, ne simţim pătrunşi de umezeală/ Şi e păcat de suflet, de zâmbet,/ de vederea de dinainte./ Lumini nedanteşti, trup absorbit,/ drum spre Spirit./ Mă mistuie drumul.” (Spiritul).

O poezie rotundă, desăvârşită este „Adevărul” (Die Wahrheit) pe care ne îngăduim s-o reproducem integral, în ambele limbi, germană şi română: „Ich bin nicht viel,/ ich bin alles,/ was ist habe!/ Das ist meine Wahrheit,/ und jeder Mensch hat das Recht/ auf seine Wahrheit/ und auf den Gott der durch Sie spricht./ Die eine wahre Geschichte gibt es nicht./ Die Wahrheit hat viele Gesichter./ Eins davon bin ich./ Ich bin nicht viel,/ aber ich bin alles was ich habbe” (Die Wahrheit – Adevărul-în limba germană).

Şi traducerea în limba română: „Sunt simplu şi sărac,/ sunt tot ceea ce am./ Acesta este adevărul meu,/ căci fiecare om are dreptul la adevărul său/ şi la Dumnezeul care vorbeşte prin el./ Nu există o poveste adevărată,/ Fiindcă Adevărul are multe faţete,/ una dintre ele sunt eu,/ sunt simplu şi sărac,/ dar eu sunt tot ceea ce pot avea” (Adevărul).

Această poezie, impregnată de axiome care apare în volum în transcripţie bilingvă, reprezintă linia de forţă a întregii lirici a poetului Valeriu Lucian Hetco.

Este atât de desăvârşită în simplitatea şi concreteţea ei, încât uimeşte şi încântă în aceeaşi măsură.

Deşi senzuală şi adeseori chiar erotică, poezia lui Valeriu Lucian Hetco alunecă spre conceptualism pentru că mintea vrea să subjuge simţurile şi să controleze toate afectele care scapă de sub controlul ei.

„Nevoia de consens” – aşa cum o defineşte în secvenţa a doua, se pare că este foarte necesară. „Să ne aflăm – în sfârşit./ Să aflăm de ce suntem şi – trăind/ Să devenim.” (Locuri virtuale).

Şi un poem definitoriu pentru personalitatea autorului:

„De la Alfa la Omega/ m-a doborât perfecţiunea,/ mă plictisisem între Zero şi Unu/ Între biţi, logică/ şi algoritmi./ Nu mai percepeam cum e cu litera/ de bun început.// Mă plictisea perfecţiunea,/ Fiind conştient/ de realitatea mea.” (De la Alfa).

Şi o superbă recunoaştere în oglindă a sinelui: „Sunt o piatră de hotar/ într-o idilă de sat românesc/ Dincolo de mirişte,/ în limita fântânei cu cumpănă” (Piatra de hotar).

De ce omul se simte mereu răstignit între cer şi pământ – cruce vie – cu o mână atingând ţărâna-ţărână, cu cealaltă jinduind infinitul?

„Iar brazdei arate,/ pământului scormonit/ piatră îi sunt – şi nu-mi pot fi sigur/ nici mie,/ măcar de o umbră.// Alţii/ mi-au pus temelia./ Mă înalţ în vânt şi în soare,/ Muşchi verde curat mă umezeşte/ Din nord,/ Şi totuşi sunt -/ Piatra. Sunt tare.” (Piatra de hotar).

O piatră de hotar arată calea. Arată kilometrajul. Cât mai avem spre, cât am parcurs de la. Dar ea este şi piatră de separare, arătând că dincolo de substanţa ei, de esenţă tare, nu se trece, fără permis. Ea delimitează, de asemenea, taberele. Şi între tabere, acel loc viran – noland – pământul nimănui, de necălcat prin convenţie, de nici unul din beligeranţi. Loc pustiu, stingher şi periculos. De netrecut hotarul noland-ului, dacă nu ai curajul extrem de a înfrunta primejdia şi a ajunge în tabăra adversă. În cumpănă nu poţi sta pe borna hotarului. Trebuie să te decizi. Drumul înainte, plin de hăţişuri. Drumul înapoi, de nestrăbătut. Decizia e hotărâtoare. Mai ales când: „În suflet e zgomot,/ de atâta năvală./ E sufletul cald şi e moale./ Din plumb plămădit.E greu./ Mă simt obosit la rându-mi/ cu margini/ în fresce naive./ Mă doare scurgerea vorbei./ Necuvintele dor.” (Melancolia).

Şi iar ce mărturisire impetuoasă: „Sunt conştient/ De pornirile rătăcite ale/ Sublimului/ Ce stă ascuns în noi./ Suntem însă prea mici şi prea urâţi/ Pentru oglinda din faţa noastră.” (Conştient).

Se spune că trădarea nu suportă niciodată oglindă. Nici minciuna, nici înşelătoria. Poţi să te suporţi, privindu-te, doar cu ochii blânzi ai îngăduinţei. „Laşi suntem./ Când ne e frică de frica noastră” – spune Valeriu Lucian Hetco. (Dictator), invitându-ne să avem curajul de a ne privi cu atenţie, eventual, în ochii celuilalt.

De fapt, cine sunt? Sunt cel pe care-l văd ceilalţi, cel care se priveşte pe sine, cel pe care-l vede Dumnezeu, ori cel care sunt cu adevărat, dar, al cărui chip şi suflet nu-l ştie nimeni?

Şi periplul prin inima Poetului continuă chiar dacă uneori calci pe cioburi de sticlă. „Rămâi ca să te pot uita” – spune Poetul (Rămâi), în jocul paradoxal al hazardului, când constaţi: „Să-ţi scriu din nou,/ ar fi prea greu,/ să te uit ar fi cu neputinţă” (Rămâi). Şi aici, paradoxul, oximoronul sunt folosite cu îndemânare.

„Tinereţe,/ corola ta e un adio/ postum” (Dacă) – mai spune autorul.

Parabola drumului e folosită frecvent în toate ipostazele sale, cel mai adesea, pentru a releva depărtarea, mai curând decât apropierea.

Poetul nu spune: „mai am atât de străbătut până la…”, ci „m-am depărtat atât de…”, ceea ce semnifică regretul, nostalgia după paradisul pierdut.

Linia din palmă e tot un drum. Uneori ea dobândeşte sensuri noi, nebănuite.

Altunde, Poetul spune, după ce a definit Timpul ca o „capodoperă a răbdării”:

„Fi-voi un apostol al resemnării/ fără să fug.// Misionez fără elan.” (Răbdare).

„Mi s-au deschis/ Cuvintele Sufletului/ chemând-o” - spune autorul în debutul celei de-a treia secvenţe a volumului.

Această chemare răzbate cu forţa dorului – neîmplinit, mai tare decât toate îndoielile, teama, orgoliul, neputinţele, pentru că: „azi însă îţi simt despărţirea,/ uitarea-i adâncă, e Lamă de Fier” (Despărţire).

E foarte adevărat că Iubirea te face veşnic. „Ne purtam vorbele./ Eram veşnici şi nu trecători.” (Drepturi).

Un poem admirabil, de o frumuseţe crudă şi dureroasă este şi cel numit „E prima dată”: „Să ne spunem odată,/ sătui de aşteptări:/ în calmul torid/ al zilei de vară,/ e amurgul roşu, cu flori de cireş,/ e picătura măruntă pe ţigle fierbinţi aburindă,/ e aerul încărcat de miros de praf ud,/ e tăcerea pietrei, călcată-n pavaj,/ e timbrul ghitarei romane,/ vocea din strune,/ e vocea copilului meu temător,/ e primul oftat de dor şi durere,/ e sărutul meu prim, pe tâmple cu flori,/ e amintirea buzelor tale, mirosul trupului tău,/ e zâmbetul maicii, în porţi de stejar,/ e drumul tău, de ieri întru azi,/ e tot ce păstrezi, în veci pentru suflet,/ e tot ce murim de o mie de ani./ E faptul că tăcem, conştienţi de pierdut,/ e prima dată, când nu ne iubim,/ E ultima dată când ne îmbrăţişăm.” (E prima dată).

Şi în aceeaşi tonalitate elegiacă, poemul: „Neputinţă”: „Nici azi şi nici ieri,/ nu alergam aiurea/ din cuvinte nedesluşite./ Din gură în gură/ zburau aripi de unde,/ spre creneluri de piatră,/ stăteam singuratic/ cu umbra spre ploaie./ Şi ne erau atât de sus,/ cuvintele/ pietrele,/ şi gurile cu vorbe nespuse.” (Neputinţă).

Volumul se încheie cu un poem emoţionant adresat mamei, şi intitulat „Despărţire”, din care nu lipsesc accentele patetice, fireşti unei asemenea situaţii – dar şi accente de speranţă într-o revenire:

„Aruncă-n cer o floare, arunc-o peste lumi,/ Dă-i drumul ca să zboare sub cerul de minuni./ De nu se va întoarce, să nu mă cerţi plângând,/ Rămâi dar cu speranţa…voi reveni curând.” (Despărţire).

Întregul volum este echilibrat tematic şi dovedeşte o iscusinţă a exprimării gândurilor şi sentimentelor, cu totul specială.

Volumul de debut al poetului Valeriu Lucian Hetco reprezintă cu certitudine – o izbândă a creaţiei acumulate îndelung, a tăcerilor amânate şi a cuvintelor nerostite, care au izbucnit ca o cunună de flăcări pe o frunte arsă de dorul de perfecţiune şi de sublim. Şi faptul că, ne îngăduim uneori să fim numai oameni, şi nu semizei, e o dovadă că percepem deosebirea dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, adânc şi Înalt, ca o sublimă cădere în ceruri,oglindită în apele sufleteşti ale nimicurilor zilei ce ne vieţuiesc, acum şi de-a pururi.

23 martie 2009