Cezarina Adamescu – o doamnă a sonetului românesc

Despre Cezarina Adamescu am aflat şi eu, ca mulţi cititorii - câţi au mai rămas în aceste vremuri improprii pentru zăbava cetitului – din informaţiile curente întâlnite întâmplător în presa noastră culturală şi m-a surprins, fireşte, plăcut, hărnicia ei, frecvenţa prezenţei sale în paginile revistelor de cultură. A colaborat şi colaborează cam la toate revistele de cultură din ţară. Are o putere de muncă enormă, care mă uimeşte şi mă complexează deopotrivă şi o dispoziţie pentru lectură de-a dreptul fabuloasă.

Citeşte mult şi dă seama de cele citite în cronici calofile, riguroase şi articulate. Care scriitor gălăţean, sau din alte arealuri geografice, n-a trecut prin lecturile Cezarinei Adamescu?

Aspectul trebuie subliniat cu prioritate pentru că în lumea noastră grăbită şi plină de tentaţii gregare, numărul celor statorniciţi în lecturi sunt puţini, iar dintre aceştia şi mai puţini dau seama şi formulează opinii despre cele citite, fac cronică literară şi-şi asumă riscuri de comentator. Scriitoarea din Galaţi face parte din tabăra acestor puţini conectaţi la lectură şi dispuşi să formuleze opinii despre cărţile confraţilor săi.

De curând a fost primită în Uniunea Scriitorilor şi cred că prezenţa sa în cadrul filialalei din Bacău va avea un sens catalitic pentru restul colegilor din breaslă. Scriitoarea circulă cu lejeritate prin poezie şi prin eseistică, ca printr-un sistem de vase comunicante şi se implică sporitor în toate genurile creaţiei literare. Este o autoare greu de urmărit dată fiind frecvenţa apariţiei sale în vitrina cu noutăţi literare. Cine poate să-şi potrivească pasul receptiv cu ritmica apariţiilor sale în rafturile cu noutăţi?

Nu ştiu să existe o bibliografie completă a izvodirilor sale, dar atunci, când va fi întocmită se va vedea că autoarea ventilează spaţiul cultural românesc cu explorări pertinente despre opere şi autori, întregindu-le partitura de referinţe bibliografice care să fie mai apoi preluate şi valorificate de viitorii istorici literari. Nu face istorie literară, dar, cu generozitatea sa nereprimată pregăteşte patul germinativ din care vor rezulta viitoarele istorii literare.

Am pe masa de lectură volumul său de versuri Ultima logodnă (Editura Arionda, 2008) alcătuit din mai multe florilegii, printre care şi 111 sonete de dragoste, pierdute şi regăsite, spune autoarea în dedicaţie, şi adunate sub autoritatea aceluiaşi simţământ cald, tandru şi nepieritor – toate decontându-se din zestrea anului 2008. Am regăsit în această carte seninătatea relaxantă, dar şi clocotul frământărilor fiinţiale pe care le generează acest simţământ pătimaş, cum nu mai întâlnisem de multă vreme, de la lectura scrisorilor portugheze semnate de Mariana Alcoforado. Cezarina Adamescu a extras din nobleţea acestui simţământ toată gama înfiorărilor graţioase şi tot cortegiul adumbririlor sfielnice care acompaniază de regulă gingăşia acestui simţământ. Nu-şi reprimă dorinţele, ba chiar le cultivă şi le optimizează ca patimă, ca rod al întrupării din doime cu convingerea că izvorând din iubire adevărată e leac de boală şi mântuitor.

Dragostea, spunea Neagoe Basarab în învăţăturile sale, face sufletul să stea de vorbă cu îngerii, îl apropie pe om de Dumnezeu şi autoarea nu este departe de această înţelegere de vreme ce o transgresează adesea într-o perspectivă transmundană şi-i conferă noime harice.

Şi nici nu ştii câtă tandreţe cere mâna

Când mângâie o strună cu arcuşul;

Din călimară se prelinge tuşul

Şi-n vârf de pantă înfloreşte runa

Imbrăţişate sunt şi aerul şi forma

Intru acelaşi duh de-ndrăgostire

Ce cade primăvara peste fire

In inimi clocoteşte-atunci dulceaţa.

Frumoşi şi cerbi ne dăruim candorii

Si înălţăm catarg din roata morii

Ca-ntr-un târziu de patimi dezlegaţi

Si prin Cuvântul viu redaţi tăcerii

In anotimpul sfânt al Invierii

Să fim spre cer – de serafimi purtaţi.

Sonet în duh de-ndrăgostire

Nu lipseşte, bineînţeles, ipostaza pătimaşă a iubirii, chemarea carnală şi dezlănţuită a dorinţelor explozibile şi imposibil de reprimat, ce-şi caută împlinirea ubuiască, dincolo de orice restricţie impusă de perceptele puritane. Nu alunecă în trivialitate, în vulgaritate şi obscen, dar înţelege rolul patimei, al pasiunii, al misterului afectiv ca factor de combustie şi de trăire exaltată a vieţii şi-i înţelege dispoziţia de a se resortui într-un exerciţiu poetic.

Ca-n cornul abudenţei vii în mine

Mireasmă, miez şi-ntru sămânţă nouă

Răsai şi creşti în apele-mi veline

Ca în pământ virgin udat de rouă

In anotimpul dimineţii-n care

Se pregătesc cerboaicele de rut

Ne pregătim sfioşi la lumânare

Să primenim o lacrimă-n sărut

De-atâta sfioşenie pioasă

Chiar ochii ninşi ai florilor se-nchid

Mi-e pielea şi ţi-e pielea luminoasă

Si vorbe albe se rostesc în vid.

Vin stele-n plete tandru să se-anine

Si-n cornul abudenţei eşti în mine.

(Ca-n cornul abudenţei vii în mine)

Câteva sonete sunt consacrate amintirii poetului Cezar Ivănescu şi cred că autoarea a găsit modul august de esenţializare a ostrovului păstorit de poet în meteorica trecere prin laguna sublunară a poeziei. Iată unul dintre ele:

Intr-o noapte sfântă, chiar de Joia Mare

Trist în Ceea lume, gata să-l primească

A plecat Poetul să se-nnemurească

Si-a lăsat în urmă-i semn de întrebare

Prea sătul cu fraţii să se războiască

Cum se duce omul seara la culcare

A plecat să cânte Doina la mioare

Păstorind cuvinte-n limba românească.

Din ţinutul-leagăn, scumpul Baaad

A plecat Poetul singur înspre Had

Aducând prinoasa minţii lui – izvod

Dezbrăcat de aer, desgolit de sânge

Ne-a lăsat Poetul, dăruiţi de Rod

Limba românească-n doliu e şi plânge…

(Sonet pentru Ario Paradis)

Nu le mai reproducem şi pe celălalte, deşi fiecare, prin căldura, duhul şi prospeţimea imaginii, ar merita selectate pentru o viitoare antologie a celor mai izbutite sonete din literatura noastră.

Există în sonetele şi în general în poezia Cezarinei Adamescu o diversitate tematică aşa de generoasă că e greu de structurat într-o dispunere riguroasă, dar oricât de variată ar părea, nu se poate să nu subliniem apăsat că cel mai adesea este atrasă de tematica religioasă şi de mistica învăţăturilor evanghelice, atât de atrasă încât poate fi trecută în bogata tradiţie ce-l are drept crainic şi înaintemergător pe Sf. Ioan al Crucii.

După lungile decenii de prohibire comunistă, religia a devenit o temă frecventă pentru mulţi poeţi de factură mai veche sau mai nouă, dar fanfaronada, artificiul, teatralitatea se observă repede. Fariseismul nu poate fi camuflat multă vreme şi nici mascat histrionic. Nu se poate face poezie creştină convingătoare numai pentru că dă bine la public, cu un pospai de credinţă, şi fără o adăstare îndelungată în haloul învăţăturilor evanghelice. Sigur, nu este şi cazul Cezarinei Adamescu, care dispune de tot ce trebuie pentru o poezie pioasă, izvorâtă din cristelniţa bunelor noastre tradiţii creştineşti. Ştie ce înseamnă smerenie, pietate şi cucernicie şi transferă în versuri extatice întreaga sa bogăţie de viaţă spirituală şi de nezdruncinată credinţă. De asta o citesc cu plăcere şi de asta o recomand tuturor degustătorilor de poezie bună.

Ionel Necula