LUMINIŞUL DE UNDE SURVINE FIINŢA ELENEI BUICĂ
- Eveniment de excepţie: Lansarea cărţii “Luminişuri”, a scriitoarei din Toronto, Elena Buică, sâmbătă, 11 iunie 2011 la Biblioteca Metropolitană Bucureşti
Am motive temeinice să afirm că prietenia literară poate învinge timpul şi spaţiile, ea nu cunoaşte graniţe geografice, nici limite de limbaj ori de altă natură. Transgresează chiar graniţa dintre viaţă şi moarte.
Prietenia este un dar de la Dumnezeu şi, ca toate darurile, nu se primeşte şi nu se dă cu anasâna, nici nu se poate retrage brusc, undele ei propagându-se freatic şi răspândindu-se, chiar după ce persoanele sunt despărţite vremelnic. Prietenia răsare în sufletul omului ca o virtute înaltă, aşezată alături de iubire, dacă nu chiar mai sus, pe scara valorilor morale. Ea se dezvoltă treptat, deschizându-şi lujerii parfumaţi spre celălalt, cu bucurie, speranţă, sinceritate, încredere. Fără încredere, edificiul ei se năruie lesne.
Bazată pe aceste adevăruri, mărturisesc că prietenia ce m-a legat de scriitoarea româncă Elena Buică – Buni, o fiinţă – pentru mine – aproape necunoscută, a fost unul din extreme de puţinele daruri pe care mi le-a făcut Providenţa, la timp cuvenit, care nu m-a dezamăgit niciodată şi pentru care nu prididesc a-i mulţumi îndeajuns.
Pe atunci nu ştiam că spiritul cărturarului român, prin România Tainică pe care a ctitorit-o, va pune bazele unei confrerii de oameni de cultură care-şi vor găsi afinităţi elective şi se vor întâlni în paginile aceloraşi publicaţii patronate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Este limpede că prof. Artur Silvestri avea vocaţia binecuvântată a prieteniei adevărate, pe care ne-a insuflat-o şi nouă şi care avea să ne unească indestructibil. Abia mai târziu am aflat. Suferind împreună – ca să-l parafrazez pe Ion Băieşu, plecat şi el să se întâlnească în şezători îngereşti, cu scriitori şi poeţi în Paradisul celor ce cred în miracolul şi binefacerile prieteniei.
Elena Buică – nume notoriu în literatura diasporei, o româncă straşnică, deschisă atâtor spirite flămânde de lumina cuvântului care zideşte catedrale în suflete.
A cărei principală trăsătură morală, ridicată la rang de virtute primordială este Iubirea de oameni.
Elena Buică dovedind o înţelegere şi toleranţă faţă de oameni, proverbiale. O femeie, o scriitoare, o jurnalistă, o memorialistă, redactor şi consilier editorial al diferitelor reviste de cultură din ţară şi străinătate. Îndrăgostită iremediabil de satul ei pe care virtual, nu l-a părăsit niciodată, în pofida faptului că a colindat lumea, bătând ţăruşi de cuvinte şi înfigând steaguri româneşti precum alpiniştii pe cele mai înalte culmi, în cele patru vânturi cardinale, semn că a trecut un român pe acolo şi a înscris numele patriei în ţărână străină. Ca să se vadă. Ca să se afle. Să se ştie şi să se ducă buhul. Să se întipărească în inimi şi pe suflete cu litere de aur. Aceştia suntem noi din totdeauna. Că nu suntem fietecine. Mărturie stau scrierile ei despre Marele Canion, despre Arizona, Gibraltar, Niagara şi alte locuri unde nici cu gândul noi nu putem ajunge.
O femeie care a adunat atâta iubire în suflet încât stă să se reverse. Fărâmele acestei iubiri conţin pepite de aur şi sunt împletite în chip de coroană împărătească, strălucindu-i azi pe frunte. Semn de cinstire. Semn de jertfire. Semn de prietenie necondiţionată. Semn de iubire.
Dăruirea este charisma ei vizibilă. Surâsul cald şi blând, surâsul matern şi filial în aceeaşi măsură. Surâsul angelic al bunătăţii divine.
Dăruit nouă aici şi oriunde, acum şi de-a pururi.
Elena Buică este scriitoarea despre care nu se poate spune că face parte doar din diaspora românească. Plecând în corp fizic din ţara ei, cu câteva decenii în urmă, de fapt, ea n-a părăsit-o niciodată.
Sufletul i-a rămas totodeauna aici, să hălăduiască pe coclaurii teleormăneni unde s-a zbenguit cu picioarele goale, alături de ţăranii din Ţigăneşti.
Mărturie stau toate cuvintele sale despre meleagul natal, descris cu atâta minuţioasă tandreţe, în cadre adie un vânticel de nostalgie, cu un spirit patriotic din cel mai autentic filon şi din cea mai preţioasă fibră. Mărturie sunt vorbele consătenilor pe care i-a ascultat cu luare aminte, congeneri, conaţionali, consângeni pe care-i cunoaşte în structura lor sufletească pentru că a trăit alături de ei şi au mâncat din acelaşi ceaun, din aceeaşi strachină, aceeaşi mămăligă, tăiată cu aţă vigilentă. A rămas de-o măsură cu ei, deşi aceştia, sfielnic, o numesc “doamnă”. O doamnă ţărancă: Elena Buică.
Ea nu şi-a renegat neamul, originea, patria, limba, educaţia, nevoile, strâmtorările pe care le-a încercat în ceasuri de cumpănă, întreaga viaţă dusă aici. Dimpotrivă, cu trecerea anilor, le-a conferit o aură sacră. Distanţa a nivelat toate asperităţile şi, în mod paradoxal, a apropiat-o de tot ce-i românesc, cu o nevoinţă aproape dureroasă, acerbă care poartă numele DOR şi care, cu ochii închişi devine şi mai intens.
Nu întâmplător, cea mai recentă carte, cea la care facem acum referire, se numeşte “Luminişuri”.
E vorba, de bună seamă, de acel DA-SEIN – luminişul de unde survine fiinţa.
De acolo de unde survine fiinţa Elenei Buică, din Ţigăneştii Teleormanului, tot acolo se întoarce în chip fericit, după atâtea peregrinări, în fiece an, negreşit, în toi de vară, ca să ne ilumineze cu harul său de povestitoare neîntrecută şi cu iscusinţa şi răbdarea de a asculta poveştile oamenilor, indiferent de unde vin ei şi încotro se îndreaptă.
La ceas sărbătoresc, îi dăruiesc şi eu, în luminişul acestei prietenii, floarea recunoştinţei pentru darul atât de minunat dat mie: fiinţa ei nepreţuită.
Îţi mulţumesc, iubită Elena Buică, pentru toate darurile tale care nu se sfârşesc, ci dimpotrivă, cu cât ni le dă, cu atât sporesc şi spori-vor, după principiul steinhardt-ian: “dăruind vei dobândi” averi sufleteşti care sunt neroase de rugină ori de molii.
Să ne bucurăm împreună pentru toate acestea şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că a făcut posibilă şi această reîntoarcere Acasă.
CEZARINA ADAMESCU
Membră a U.S.R.
www.agero-stuttgart.de
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu