OMAGIU FRATELUI POET GRIGORE VIERU

18 IANUARIE 2011

LA DOI ANI DE LA PLECAREA POETULUI

„TAINA CARE MĂ APĂRĂ”

„Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.

Al Universului tumult

Mă poate într-o zi strivi,

Iar cerul însuşi m-o jeli.

Românule, înfrânge-ţi teama:

Din ceruri mă jeleşte   m a m a.

Mă vor jeli adeseori

În zare, şiruri de cocori.

Pe soare, ploaie ori ninsoare,

Jeli-vor sălcii plângătoare.

Va şuiera amarnic vântul

Şi-n zori mă va jeli pământul.

Vor plânge pruncii şi soţia,

Mă va jeli şi Poezia.

Mă va boci încet, frumos,

I-am fost atât de credincios…

Ii port insigna pe sub haină.

Mă apără o sfântă taină.

Nu plângeţi, le voi spune-ncet

Şi nu-l întoarceţi pe Poet

Când a pornit spre steaua lui

Că-i steaua Eminescului.

Născut din glorie şi chin

E crugul versului divin;

E crugul versului ceresc

Născut din os de Eminesc.

Aprindeţi candele  de flori

Pe câmpuri răspândiţi culori,

Tămâie ardeţi în căţuie

Şi-apoi priviţi cum fumul suie.

Lumina şi mireasma bună,

Rămâne-va în carte – rună.

Iar sufletul ca de copil

Rămână-n carte  – un sigil.

DARURI

Doamne, sfânta lui nemoarte

A intrat demult în carte;

Sfânta lui temeinicie

A intrat în veşnicie.

Sfânta naştere a lui

Grâul a-nflorit pe grui.

Lucrul mânurilor sale

A umplut cu vârf pocale.

Rodul inimii curate

Se măsoară în carate.

Numai, Doamne, dorul lui

Este ca al nimănui.

PENTRU TOŢI ŞI PENTRU TOATE

Pentru grâu ai scris litanii,

Pentru iarbă, dulci pisanii;

Pentru ploaie şi zăpadă

Ţi-ai dat ultima monadă

Şi adus-ai imn ţărânei

Pentru sfânt – mirosul pâinii;

Pâinea dragostei cu rod

Dăruit-ai la norod.

Dintr-al soarelui izvod

Raze-ai împletit drept pod.

Pomului cel înflorit

Cu mărgele-mpodobit

Cu mărgele vii de aur,

I-ai slujit drept meşter faur.

Sânului -  al ţărnei-mume

Tu i-ai dăruit un nume.

Pentru tot ce s-a ivit

Tu te-ai frânt şi împărţit.

Precum pâinea pe altar

Şi le-ai presărat cu har.

Toate-acestea astăzi lângă

Tine sunt ca să te plângă.

POETUL

E fiinţa Limbii sfinte

Plină de învăţăminte;

Este glasul tunător

Al întregului popor.

Este conştiinţa vie

A ce-a fost şi va să fie.

Este nimbul cald al orei,

E lumina Aurorei.

Este Doina – dar cerescu,

Sufletul lui Eminescu.

Este adevărul pur,

Visul care-a prins contur.

Este tot ce-n zare vezi

Când spre înălţimi cutezi.

El e glasul ce mereu

Cheamă către Dumnezeu.

POETUL ŞI ŢARA

Ţara fără de poeţi

Ruptă-i parcă din peceţi;

Ruptă e de frumuseţe

Şi de dalbă tinereţe.

De istoria cea vie

Ruptă-i ţara pe vecie.

Ţara fără cărturari

N-are meşteri făurari.

N-are sânge parcă-n trup,

Legăturile se rup,

N-are, n-are oxigen

Pe pământul indigen.

Cum atunci să mai respire,

Fără cel mai vrednic mire?

Căci Poetul e alesul

Care-i ştie înţelesul.

O respectă şi-o iubeşte

Câtă vreme vieţuieşte.

Nici Poetul fără ţară

Nu trăieşte, bunăoară,

De pelin e gura-amară

Şi-i e chipul ca de ceară.

Cu o nevăzută aţă

Ei vor fi legaţi pe viaţă

Ca îndrăgostiţii – mirii,

Însăşi în virtutea firii.

SĂ TE-NTORCI

Scumpe Grig,

acum te strig

şi te chem cu disperare

ca să-mi vii din depărtare.

Ca să-mi vii pe drum de ţară

ostenit, în fapt de seară,

să adaşti la mine-acasă,

să-ţi dau pita pântecoasă,

pita rumenă şi bună,

ce ne-adună împreună,

ce ne-adună grămăjoară

într-o margine de ţară,

din răspântii, din răscruci,

să te-ntorci, să nu te duci,

căci Grigore, fără tine,

nimeni nu o duce bine.

Te aştept, te rog ia seama,

ca odinioară, mama,

printre-arbuştii de tutun,

şi-aştepta copilul bun

şi păstra-n ştergar curat,

un coltuc pentru băiat.

Puţintică şi uşure,

te-aştepta lângă pădure

să te-ntorci de la Lipcani

cu un grup de băietani

şi te-ntâmpina voioasă

ca să-ţi spună ce-i pe-acasă.

CUM SĂ-L CINSTIM

N-avem dreptul, n-avem dreptul

Să uităm curând, Poetul.

Să nu-i strângem, înţelept

Poezia lui la piept.

Poezia lui la sân

Imortelă dintre fân.

El s-a dat, s-a împărţit,

Şi plângând, s-a nevoit.

Să ne-aducă nouă-n dar,

Boabe de mărgăritar

În cuvinte potrivite,

Cu răbdare migălite.

Într-o carte, şi-altă carte,

Care l-au salvat din  moarte.

Şi l-au aşezat, firesc,

’N Panteonul românesc.

O STEA CĂZÂND, SE-NALŢĂ

O stea, căzând, s-a înălţat

Pe-un cer cu stele presărat.

O stea pe cerul încă teafăr

Îngemănată c-un Luceafăr.

Pe o planetă populată

Cu suflete fără de pată.

Curg râuri-râuri de cuvinte

Desprinse din izvoare sfinte.

Privind acum pe cer, tot natul,

Cu dragoste, c-aşa e datul,

Îţi recunoaşte steaua-ndată

Cu sfânt Luceafăr-gemănată,

Tremurătoare ca-ntr-un vis

Ce luminează în abis.

Cei doi, Grigore şi Mihai

Şi-au dat bineţe azi în Rai.

COLIND TRIST

Colindele abia ce-au stat

Dar Lerui, Doamne, n-a-ncetat.

E-un Lerui-ler şi Linu-i lin

Să-i fie somnul  un alin.

Să-i fie inima-mpăcată

Făptura toată dezlegată

De taine vechi, de taine noi,

Acum şi-n Ziua de Apoi.

Iertat şi binecuvântat,

Pe-aripi de serafimi purtat.

Le spun colindelor să tacă.

Înlăcrimată-i gura seacă,

Înlăcrimată-i gura rece,

Că Vreme vine, vreme trece…

EMINESCU PENTRU POET

Este plânsetul, izvorul,

El e – de acasă – dorul.

Codrul, frate-ngemănat

Starea lui „A fost odat’…”

Toate asta-s la un loc,

Într-o lacrimă de foc.

Peste-ntregul Univers

Prinse-ntr-un crâmpei de vers.

Este dragostea de mamă,

E iubita cu năframă,

Este umbră, este vis,

Luminând în Paradis…

MAMA DOCHIŢA

Maica mea, obraz amar

Ţi-a adus fecioru-n dar

Nu basmauă, nici rochiţă,

Ci, cuvintele, Dochiţă.

Eşti – Eudockie-n câmpie

Ca izvor de apă vie,

Ca un fir de iasomie,

Printre frunze de tutun.

Eu cuvintele-mi adun

Şi te-anunţ c-al tău băiat

Va sosi neapărat.

Pe cărarea dinspre sat

Cum venea şi altădat’.

Şi te-anunţ c-al tău fecior,

Vine azi încetişor.

Spune-i tu lui Dumnezeu

Cum i-ai spus mereu, mereu

Ca să-i pregăteasc-un pat

Din vers dulce şi curat,

C-a venit să se-odihnească

Fiu-n Limba Românească.

LA POARTA DORULUI

Înviforat şi trist ca niciodată

Poetul azi s-a lepădat de toate,

S-a dus la poarta dorului să bată

Dar n-a putut pătrunde în Cetate.

Ci, gureşi, l-au oprit, lătrând, zăvozii

La margine de drum de lângă Prut,

Venit-au să-l salute voievozii

Cu scuturi şi cu paloşe de lut.

Cu sufletul o candelă plăpândă

Dar care-ardea necontenit cu dor

El a rămas o lacrimă flămândă

Străfulgerând un vis nemuritor.

23 ianuarie 2009

PLÂNGE PLÂNSETUL ÎN MINE

Porţi valorile perene,

Peste tot, barasabene.

Porţi în sufletul curat

Tot ce maica ţi-a lăsat.

Duioşie şi candoare,

Iarba satului te doare.

Se răstoarnă ţărna-n tine

Şi răsar pe loc glicine.

Se rsfrânge-n ţărn plânsul,

Ţipă cerul după dânsul

Plânge plânsetul în mine

Frate drag al meu, vecine,

Într-un viscol de culori

Se răscoală mii de flori.

Şi lumina se răscoală

Când ia chipul tău pe coală

Şi ţâşneşte din pământ

Să ia formă de cuvânt.

Plângi Moldovă Basarabă,

Plânge-l, c-a plecat degrabă,

Plânge-l c-a plecat iţit

În cuvântul nerostit.

Galaţi, 18 ianuarie 2009

O CARTE DINTR-O MIE

Ce carte ţi-aş închina

eu ţie,

iubitul meu domn,

în stare să te adoarmă

şi să te trezească din somn?

Ce carte, ce carte,

care să te cheme din moarte,

să te întoarne din drum,

dintre stele – duium?…

Ce carte să scriu,

prea iubite, Poete,

s-o parcurgi toată, pe îndelete,

să străbaţi o alee

ca pe Calea Lactee,

să nu te mai doară

un Neam şi o Ţară;

să nu te mai ardă, bunăoară,

ochii de plâns la hotară?

Să nu te mai doară

albastrul de zid,

surâsul rigid,

Limba numită Duminică,

Atunci când nu se cuminecă?

O carte drept pod peste Prut,

să nu te frângă cuvântul durut,

din flori aruncate pe val,

din sunet de nai şi caval.

Un pod peste ani

din mâini înălţate

în rugi preacurate,

din irişii tăi diafani,

frate iubit,

domn (ne)murit

asta îţi scriu,

Grigore, iubite,

pe neauzite,

pe nefrunzărite,

o carte dintr-o mie

în stare cel puţin

să te-nvie!

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de