BOCETUL NEAMULUI

Neamul meu de peste Prut
Blând ca un surâs durut,
Neamul meu de peste ape
Mi l-am tras de ochi – aproape.
Neamul meu de peste cer
Îmi întinde lăicer,
Îmi întinde punte lină
Pe spinare de Lumină;
Pe spinări de curcubeu
Oropsitul, neamul meu.
Neamul – ca desprins din rama,
Neamul consâgean cu mama.

Limba-mamă ce ne doare
Aură nemuritoare,
Blândă l-a înfăşurat
Pe acest firav bărbat;
Aură de nemurire,
Pe al Poeziei Mire.
Mierea ei trecută-n vers
E pecetea de neşters,
E-un sigil de foc, ia sama,
Limba dorului de mama.

Grigore Vieru

Neamul cel năpăstuit,
Neamul îndumnezeit,
Neamul cel anahoret
Neam rămas fără Poet.
Neam cu limba presurată,
Neam de sârmă înghimpată.
Neam lovit de aprigi soarte
Neamul meu – rănit de moarte.
În bătăi de vânturi rele
Neamul neamurilor mele.
Ăsta-i neamul cel mereu
Cruce grea de Dumnezeu.

Eu cu legământ mă leg,
Neamului cel neîntreg,
Neamului cel văduvit
Neam ce astăzi e lovit,
Neamului în jale, bietul,
Fiindcă i-a plecat Poetul.

Neamul meu basarabean
În veşminte de mirean,
În purtare – sacerdot
Coborât din Sabaot.
Dezunit şi împărţit,
Neamul mamei cel iubit,
Neamul înecat de plâns
Floare de opaiţ stâns.

Plâng izvoarele în clocot
Plâng şi limbile de clopot,
Plânge iarba în otavă
Subţireauă şi firavă,
Plâng şi floarea şi ninsoarea
De pe iarbă plânge boarea,
Plânge – azurie – zarea,
Plâng şi muntele şi marea,
Plânge codrul în desime
Plânge şi nu-l ştie nime’.
Plânge frunza gălbenea,
Plânge iarba mititea,
Plânge-n carte Albinuţa
Fiindcă tatăl ei, fuguţa,
A plecat tăcut pe-o stea
Stea de rouă şi de nea.

Plângeţi, surioarelor,
Apelor, izvoarelor,
Munţilor, câmpiilor,
Plângi, tu, floarea viilor.
Plânge lamura de grâu,
N-are cine-o ţine-n frâu.
Hohotesc pădurile,
Cască toate gurile,
Scorburile, şurile;
Plânge vântul morilor,
Ţipătul cocorilor.

Plâng Lipcanii, Pererita,
Şi Soroca-şi cerne sita,
Basarabia – cernita,
România – înrudita.
Sita lor, cu lacrimi grele
Plânge-n versurile-acele,
Plânge-n versurile-aceste
Că Poetul nu mai este,
Plâng cu toţi din tată-n fiu,
Pentru chipul său cel Viu,
Pentru chipul său cel drag,
Plâng meleag peste meleag,
Plânge astăzi tot cuprinsul,
Plânge Versul, neînvinsul.
Toate-acestea se unesc cu
Plânsetul lui Eminescu.
Plânsul fratelui mai mare,
Preacinstit cu-nfiorare.
Cerurile s-au deschis
Să primească înc-un Vis,
Stea căzând, ce s-a-nălţat
Într-un crug înmiresmat.

Mă jelesc şi nu în van,
Neamului, al meu liman.
Eu mă tângui, mă jelesc
Pentru neamul românesc.
Mi-am găsit în el alean,
Neamul meu basarabean.
Eu pe cruce-oi jurui
Că în veci l-oi pomeni.

Plânge satul Pererita,
Plânge iarba, vestejita,
Plânge iarba, îngheţata,
Că Grigore-n cer plecat-a.
Plânge piatra, plânge râul
Şi de jale plânge grâul.
La Lipcani e doliu greu,
Plânge-ntregul neam al meu,
Sufletul din cer al mumei,
Plânge ca şi pumnul humei.
Îngerii jelesc în cor
C-a plecat Poetul lor.
Plâng şi pruncii ne-nţărcaţi,
Plâng bătrâni-nfriguraţi.

Plânge casa-ngenuncheată
După pruncul de-altădată,
Plânge crucea, plânge ceara,
Şi-i îndoliată Ţara.
Plânge azima-n potire
Poezia fără Mire.
Trup de praf rătăcitor,
Sufletul nemuritor,
Moartea o a preschimbat
În cunună de-mpărat,
În cunună de safire,
Pentru-al Poeziei Mire.

Fruntea-mpodobind cu laur,
Înţeleptului – Drept Faur,
Ce-a plătit cu preţ de sânge
Tot ce-n Ţară astăzi plânge.

De pe fruntea tutelară
Şi din gura lui amară,
Ba din ochiul blând şi trist
Şi din trupul său de crist
Strofe izvorăsc în stele
Ca şi lacrimile grele.
Stropi din roua plânsului
Cad pe faţa dânsului,
Floricica dorului
Şi-a nemuritorului,
Căci Poetul n-a pierit,
Dimpotrivă-a nemurit.

Nu mai plânge maică-aşa,
Fiindcă el va învia.
Limba mamei care-l doare
Aură-i nemuritoare.
Stea căzând în ceruri sus,
Lângă faţa lui Isus,
Gemnată c-un Luceafăr,
Stea pe cerul încă teafăr,
Steaua maicii dumisale
Stea ce s-a născut din jale.

(18 ianuarie 2009, Galaţi, România)