Rogu-vă,
nu mă strigaţi
şi nu-mi scrieţi!
Eu sunt aleasa tăcerii
marmuri şi gresii
mă pedepsesc cu murirea.
prin sângele meu
încă mai trec
osii de sunete
dar nu mă chemaţi,
o, nu,
nu mă strigaţi pe numele mic
eu am plecat de la mine
eu am plecat chiar din mine
doar sunt
aleasa tăcerii
cea dintâi piatră
a unei piramide mute.
În mine locuieşte acum
o altă persoană
ademenitoare şi gureşă
n-o cunosc
eu sunt alta
la fel cum tu
nu mai eşti tu
Nu-mi cereţi să vin înapoi
pe aceeaşi cărare,
nu-mi cereţi,
nu veţi găsi decât sarea lacrimilor
şi spaimele
ce în secret mă sugrumă!
Nu, nu mă strigaţi,
nu-mi scrieţi
de multă vreme eu sunt
O PARTE DIN VOI
o parte de stea
o parte dintr-o pasăre…
O parte din mine eşti tu
(dez)locuit, răsfrânt
într-o mie de sunete
Nici chiar numele meu
nu e numele meu
e numele mamei
e parte din mine
aşa cum şi eu
fărâmă din sine am fost
fărâmă din sine…
Nu sunt aici
e seară continuă
abia dimineaţă voi fi
iarăşi tu –
iarăşi partea aceea ascunsă
fugită din mine
care va fi numaidecât
înlocuită.
nu, vă rog,
nu-mi faceţi semne din mâini
din ochi şi din suflet
nu-mi faceţi semne din inimă
Eu nu mai locuiesc
de o jumătate de veac
în ţinutul numit Arionda
Sunt altundeva,
sunt altcineva,
sunt neunde
Nici nu mai sunt de o vreme
degeaba mă căutaţi
Nu-mi regăsesc degetele
privirile fug înapoi,
paşii mă strigă
tălpile-şi cer cărări infinite
Eu sunt în chiar inima zborului
Un ciob de vitraliu se sparge subit
lumina se sfarmă;
Sunt ţandăra ei
Locuiesc în lumină
ecoul se frânge în lacrimă
un dor nesfârşit mă despică
Sunt cubul de apă
sunt cubul de aer
sunt cuibul de rouă
locuiesc în noland
acolo doar unde
inima ta mă sărută
mă sărută cu palmele
mă sărută cu pleoapele
mă sărută cu toate cuvintele
Vă implor,
nu mă strigaţi
nu mă chemaţi îndărăt
nu-mi faceţi semne cu inima
Eu am plecat demult de la mine
aceasta e alta şi alta şi alta
palide sosii
Un tu am ajuns (dez)locuit
un tu întors de secundă către mine
un fel de Voi am ajuns
în căutare de mine
în căutare de sine
de tu.
Nu mă recunosc
decât privită cu ochii
aceluiaşi tu
sunt tu la puterea doimii…
Nu, nu sunt eu
mă speriu
de câtă iubire,
cât un imperiu!
Mi-e milă de câtă dorinţă se scurge
din stelele-mi murge
De câtă dorinţă spintecătoare
nu mai pot sta în picioare
Nu pot sta dreaptă
în aşteptarea lui Sfântul Aşteaptă.
Şi iarăşi mă speriu
cât ceriu
s-a frânt
peste umerii mei
şi câţi funigei
s-au scurs din icoane!
Privirea mi-e dară,
ca o almee stelară
dansatoare-n pustiu
cu zâmbetul ei mieriu…
Dar nu,
nu sunt aici
nu sunt acolo
nu sunt în fire
în alcătuire…
Sălaş în cuvânt îmi fac
în sunet sălaş
ca un copilaş
în sân de fecioară.
Îmi fac un culcuş
într-o boară,
într-un zbor de cocoară
în zbor de columbă
îmi caut lumină şi umbră.
mă sprijin de-o stea
a cărui murire
e naşterea mea!
Ce simplă alegere,
ce alegere grea!
plec şi vin
în toi de festin
în toi de trăire.
ce mută uimire!
Unde eşti?
în care din fibrele mele?
În cuibul cu stele
al cloştii cu pui?
în cuibul de cuci ai nimănui?
Pe ce potecă s-apuc, să apuci
ca drumurile să se încrucişeze?
Palidă-n teama de ce-ar putea să urmeze….
Am plecat
dar cheia am uitat-o pe dinăuntru.
poate că inima mea a rămas
în cuib de pripas
Degeaba strigaţi
nu v-aud
mi-e strigătul nud, zălud,
auzul orbit
de neiubit…
Mă trec în cuvinte
ca roua căzând din belşug
pe oseminte
pe moaştele sfinte…
Mă năuceşti
de cum eşti,
de cum te arăţi
ca-n altele dăţi
tandru precum
doar atunci când şezum
şi plânsum în doi
Şi-apoi
de lacrime goi
trupurile le-am arcuit
spre zenit…
C-un deget de vânt
am scris legământ
întocmind ispisoc
şi l-am pus sub obroc
să fie ascuns
sufletul cel nedeajuns
să nu se reverse
în tandre averse…
De cât te visez
mă luminez
mă minunez
terapie îmi eşti
transfuzia mea de lumină
Dar nu,
n-o să mă regăseşti,
mi-e sângele (des)picat
în jind de păcat
în jind de ivor
cobor tot mai sus
la polul opus
unde m-aşteaptă Isus
şi apropiindu-mă
mă îndepărtez
vin – mă duc
şi nu ştiu pe unde s-apuc
spre drumul ceresc
spre nelumesc…
Câte duminicii pustii
când nu vii!
câte dumnici voit nelumeşti
când nu eşti!
Fii-îmi – o rază
verde în oază
margină de cuvânt
leagăn de cânt…
Fi-mi-ai motiv pentru viaţă!
Fi-mi-ai motiv pentru viaţă!
Fii-îmi parfum
risipire de fum
proaspătul aer
vaier…
Rotundul să-mi fii
în aspre pustii
sângele din durere
lapte şi miere,
Fii-îmi steauă velină
fior de nevină,
fiori de prihană
sare pe rană…
Şi când, în sfârşit, vei sosi
eu voi fi
în aburul dintr-un vis
proscris
Voi fi cum nicicând
n-am mai fost
adăpost
pentru flămânzii-nsetaţi
deci fraţi…
Cărarea mea e pavată
cu piatră furată
pavată cu spini
cu miros de crini,
Nu, nu e lesne, nu, nu,
să mergem pe ea
eu şi tu,
doar în răscruci
poţi şti
încotro s-o apuci…
Până şi umbra mea zboară
luată de subsuoară
lumina-mi pătrunde în oase
şi mânurile, ce vaporoase!
Ce mâini rătăcinde!
Până şi umbra mă vinde!
Şezum scurt popas împreună
gustând o felie de lună.
Ce feerie!
Strugurii neculeşi
ne-mbiau pe ciorchin.
Doamne, ce chin!
ce sfânt a fost chinul acest
cu iz de celest!
cu iz de-ncălcare
a inimii în picioare!
Nici fulgerul, nici ploaia prelungă
nu puteau să ne-atingă
să ne ajungă,
să ne despice în patru
atât eram de uniţi
în Cuvânt,
străini şi iubiţi
îndepărtaţi de cât de apropiaţi!
În vorbele doar
înfăşuraţi
ca-n cearşaf de ivoar.
Tu – mie – liman neatins
eu - ţie – soarele stins.
Pornesc
mă duc unde rima
nu mă ajunge
rima pătrunsă în sânge…
O, Adonai,
doar tu mă auzi cum suspin
doar pe Tine te-aud
când mă chemi
peste vremi,
peste toate
rănile înduplecate!
Un cântec barbar
cu miresme santal
mă-nfăşură-n somn melopeic:
pavane, mazurci, cavatine
şi valsul uitat, valsul deic
Şi lung aţintindu-ne-n ochi
mama Gee
în iureş nebun: un bărbat, o femeie…
Al doilea vals într-o sală pustie
vioara cântându-ne mie şi ţie
Am fost şi n-am fost,
dar acolo eram
cu gândul, cu dorul
doar inima n-am ştiut s-o înstrun
din ritmul nebun
Dar nu mă striga,
sunt stea ce apun!
Sunt stea răstignită
de-o pală de vânt
N E L U M I T Ă
Sunt steaua înfiptă
cu vârfu-n pământ
Rogu-te, nu mă întoarce din crug
mai am o secundă
şi urc pe un rug!
CEZARINA ADAMESCU
nu mă strigaţi
şi nu-mi scrieţi!
Eu sunt aleasa tăcerii
marmuri şi gresii
mă pedepsesc cu murirea.
prin sângele meu
încă mai trec
osii de sunete
dar nu mă chemaţi,
o, nu,
nu mă strigaţi pe numele mic
eu am plecat de la mine
eu am plecat chiar din mine
doar sunt
aleasa tăcerii
cea dintâi piatră
a unei piramide mute.
În mine locuieşte acum
o altă persoană
ademenitoare şi gureşă
n-o cunosc
eu sunt alta
la fel cum tu
nu mai eşti tu
Nu-mi cereţi să vin înapoi
pe aceeaşi cărare,
nu-mi cereţi,
nu veţi găsi decât sarea lacrimilor
şi spaimele
ce în secret mă sugrumă!
Nu, nu mă strigaţi,
nu-mi scrieţi
de multă vreme eu sunt
O PARTE DIN VOI
o parte de stea
o parte dintr-o pasăre…
O parte din mine eşti tu
(dez)locuit, răsfrânt
într-o mie de sunete
Nici chiar numele meu
nu e numele meu
e numele mamei
e parte din mine
aşa cum şi eu
fărâmă din sine am fost
fărâmă din sine…
Nu sunt aici
e seară continuă
abia dimineaţă voi fi
iarăşi tu –
iarăşi partea aceea ascunsă
fugită din mine
care va fi numaidecât
înlocuită.
nu, vă rog,
nu-mi faceţi semne din mâini
din ochi şi din suflet
nu-mi faceţi semne din inimă
Eu nu mai locuiesc
de o jumătate de veac
în ţinutul numit Arionda
Sunt altundeva,
sunt altcineva,
sunt neunde
Nici nu mai sunt de o vreme
degeaba mă căutaţi
Nu-mi regăsesc degetele
privirile fug înapoi,
paşii mă strigă
tălpile-şi cer cărări infinite
Eu sunt în chiar inima zborului
Un ciob de vitraliu se sparge subit
lumina se sfarmă;
Sunt ţandăra ei
Locuiesc în lumină
ecoul se frânge în lacrimă
un dor nesfârşit mă despică
Sunt cubul de apă
sunt cubul de aer
sunt cuibul de rouă
locuiesc în noland
acolo doar unde
inima ta mă sărută
mă sărută cu palmele
mă sărută cu pleoapele
mă sărută cu toate cuvintele
Vă implor,
nu mă strigaţi
nu mă chemaţi îndărăt
nu-mi faceţi semne cu inima
Eu am plecat demult de la mine
aceasta e alta şi alta şi alta
palide sosii
Un tu am ajuns (dez)locuit
un tu întors de secundă către mine
un fel de Voi am ajuns
în căutare de mine
în căutare de sine
de tu.
Nu mă recunosc
decât privită cu ochii
aceluiaşi tu
sunt tu la puterea doimii…
Nu, nu sunt eu
mă speriu
de câtă iubire,
cât un imperiu!
Mi-e milă de câtă dorinţă se scurge
din stelele-mi murge
De câtă dorinţă spintecătoare
nu mai pot sta în picioare
Nu pot sta dreaptă
în aşteptarea lui Sfântul Aşteaptă.
Şi iarăşi mă speriu
cât ceriu
s-a frânt
peste umerii mei
şi câţi funigei
s-au scurs din icoane!
Privirea mi-e dară,
ca o almee stelară
dansatoare-n pustiu
cu zâmbetul ei mieriu…
Dar nu,
nu sunt aici
nu sunt acolo
nu sunt în fire
în alcătuire…
Sălaş în cuvânt îmi fac
în sunet sălaş
ca un copilaş
în sân de fecioară.
Îmi fac un culcuş
într-o boară,
într-un zbor de cocoară
în zbor de columbă
îmi caut lumină şi umbră.
mă sprijin de-o stea
a cărui murire
e naşterea mea!
Ce simplă alegere,
ce alegere grea!
plec şi vin
în toi de festin
în toi de trăire.
ce mută uimire!
Unde eşti?
în care din fibrele mele?
În cuibul cu stele
al cloştii cu pui?
în cuibul de cuci ai nimănui?
Pe ce potecă s-apuc, să apuci
ca drumurile să se încrucişeze?
Palidă-n teama de ce-ar putea să urmeze….
Am plecat
dar cheia am uitat-o pe dinăuntru.
poate că inima mea a rămas
în cuib de pripas
Degeaba strigaţi
nu v-aud
mi-e strigătul nud, zălud,
auzul orbit
de neiubit…
Mă trec în cuvinte
ca roua căzând din belşug
pe oseminte
pe moaştele sfinte…
Mă năuceşti
de cum eşti,
de cum te arăţi
ca-n altele dăţi
tandru precum
doar atunci când şezum
şi plânsum în doi
Şi-apoi
de lacrime goi
trupurile le-am arcuit
spre zenit…
C-un deget de vânt
am scris legământ
întocmind ispisoc
şi l-am pus sub obroc
să fie ascuns
sufletul cel nedeajuns
să nu se reverse
în tandre averse…
De cât te visez
mă luminez
mă minunez
terapie îmi eşti
transfuzia mea de lumină
Dar nu,
n-o să mă regăseşti,
mi-e sângele (des)picat
în jind de păcat
în jind de ivor
cobor tot mai sus
la polul opus
unde m-aşteaptă Isus
şi apropiindu-mă
mă îndepărtez
vin – mă duc
şi nu ştiu pe unde s-apuc
spre drumul ceresc
spre nelumesc…
Câte duminicii pustii
când nu vii!
câte dumnici voit nelumeşti
când nu eşti!
Fii-îmi – o rază
verde în oază
margină de cuvânt
leagăn de cânt…
Fi-mi-ai motiv pentru viaţă!
Fi-mi-ai motiv pentru viaţă!
Fii-îmi parfum
risipire de fum
proaspătul aer
vaier…
Rotundul să-mi fii
în aspre pustii
sângele din durere
lapte şi miere,
Fii-îmi steauă velină
fior de nevină,
fiori de prihană
sare pe rană…
Şi când, în sfârşit, vei sosi
eu voi fi
în aburul dintr-un vis
proscris
Voi fi cum nicicând
n-am mai fost
adăpost
pentru flămânzii-nsetaţi
deci fraţi…
Cărarea mea e pavată
cu piatră furată
pavată cu spini
cu miros de crini,
Nu, nu e lesne, nu, nu,
să mergem pe ea
eu şi tu,
doar în răscruci
poţi şti
încotro s-o apuci…
Până şi umbra mea zboară
luată de subsuoară
lumina-mi pătrunde în oase
şi mânurile, ce vaporoase!
Ce mâini rătăcinde!
Până şi umbra mă vinde!
Şezum scurt popas împreună
gustând o felie de lună.
Ce feerie!
Strugurii neculeşi
ne-mbiau pe ciorchin.
Doamne, ce chin!
ce sfânt a fost chinul acest
cu iz de celest!
cu iz de-ncălcare
a inimii în picioare!
Nici fulgerul, nici ploaia prelungă
nu puteau să ne-atingă
să ne ajungă,
să ne despice în patru
atât eram de uniţi
în Cuvânt,
străini şi iubiţi
îndepărtaţi de cât de apropiaţi!
În vorbele doar
înfăşuraţi
ca-n cearşaf de ivoar.
Tu – mie – liman neatins
eu - ţie – soarele stins.
Pornesc
mă duc unde rima
nu mă ajunge
rima pătrunsă în sânge…
O, Adonai,
doar tu mă auzi cum suspin
doar pe Tine te-aud
când mă chemi
peste vremi,
peste toate
rănile înduplecate!
Un cântec barbar
cu miresme santal
mă-nfăşură-n somn melopeic:
pavane, mazurci, cavatine
şi valsul uitat, valsul deic
Şi lung aţintindu-ne-n ochi
mama Gee
în iureş nebun: un bărbat, o femeie…
Al doilea vals într-o sală pustie
vioara cântându-ne mie şi ţie
Am fost şi n-am fost,
dar acolo eram
cu gândul, cu dorul
doar inima n-am ştiut s-o înstrun
din ritmul nebun
Dar nu mă striga,
sunt stea ce apun!
Sunt stea răstignită
de-o pală de vânt
N E L U M I T Ă
Sunt steaua înfiptă
cu vârfu-n pământ
Rogu-te, nu mă întoarce din crug
mai am o secundă
şi urc pe un rug!
CEZARINA ADAMESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu