Roza Lentini,
Tsunami şi alte poeme, Antologie,
Traducere de Eugen Dorcescu. Prefaţă de Esther Ramon, Editura SEMĂNĂTORUL,
august, 2011
Traducătoare de prestigiu,
poetă, critic şi editor, Rosa Lentini, promotor al literaturii universale prin
Antologiile pe care le alcătuieşte şi editează ne invită cu generozitate şi graţie
feminină la lectura propriilor creaţii literare, prin bunăvoinţa unui alt mare
traducător notoriu din şi în limba spaniolă, Eugen Dorcescu. Editura
Semănătorul online, gazda acestui volum, ne-a făcut la rândul său, acest dar de
suflet, de a cunoaşte una din vocile cele mai autentice ale poeziei universale
contemporane, ale cărei versuri au fost traduse în limbile engleză, italiană,
franceză, catalană, română şi portugheză.
Cartea de poeme a Rozei
Lentini este însoţită de un C/V scurt dar
cu totul impresionant care ne aşează dinaintea privirii o personalitate
cu totul excepţională, prin tot ce a scris şi tradus, prin promovarea poeziei
în lume.
Ciclul de poeme oferit, cu titlul “Tsunami şi alte poeme” este
susţinut de o prefaţă a Esterei Ramon în care memoria se retrage în limbaj în
singurătatea nopţii care inundă, precum apa, universul văzut şi pe cel nevăzut,
luând cu sine sau atrăgând după sine visuri şi stări de veghe, nu mai puţin
tulburi decât valurile. De fapt, o metaforă a vieţii însăşi în toată
splendoarea sau hidoşenia ei, dar care exercită o vrajă irezistibilă asupra
omului. Apa – element vital – ne este, în cele din urmă – mormânt.
Trimiterea
la termenul tsunami – existent
în titlu poate fi şi metafora înfricoşătoare a unui cataclism natural care ar
înghiţi tot ce îi iese în cale. A asemui versurile Rozei Lentini cu talazurile unui tsunami, tumultuoase,
neliniştitoare, lacome, ameninţătoare
chiar, constituie un gest de reverenţă
faţă de forţa creatoare dar şi distrugătoare a Cuvântului care spală, curăţă, rade,
scufundă, distruge, însă, în aceeaşi măsură, înalţă pe culmi mai mult sau mai
puţin iluzorii după care provoacă prăbuşiri în abisuri mişcătoare, o
încleştare, o luptă continuă din care omul trebuie să se elibereze, dar nu întotdeauna se dovedeşte învingător.
În gura valului uriaş pot intra oameni şi lucruri, nimeni nu-i poate sta în
cale şi aici, motivul Ofeliei care, în „elanul
suicidar” – cum se exprimă Estera Ramon, ca să învingă apa se azvârle în
ea, este edificator. Dacă tot ne aruncăm în valuri, cel puţin s-o facem conştient că în braţele ei ne vom găsi
liniştea căutată. Care element natural ori produs de mâini omeneşti poate fi
mai puternic decât apa? Poţi împiedica o apă să se reverse? Apa, invulnerabilă,
care poate stinge până şi pălălaia inimii, într-o sacră abluţiune, apa de care
trupul nu duce lipsă, apa din care, de fapt, este alcătuit şi sângele.
Până şi limbajul – cel de-al
doilea sistem de semnalizare, poate fi
supus tăvălugului lichid, într-o supremă încleştare de a-şi câştiga întâietatea.
Dar pentru că apa nu are
schelet şi nici osicioare împrăştiate, cuvântul o poate primi şi disipa în
structura lui dură ori în firidele aerului care-l compun, până ce aceasta se
calmează şi rămâne la acelaşi nivel ca în principiul vaselor comunicante.
Este interesantă această
abordare a materialului (inefabil?!) de construcţie a poemului cu elementul
vital, care ne naşte şi ne ucide cu aceeaşi forţă, ori cu măcar aceeaşi
indiferenţă. Ce rămîne după ce apa s-a retras dintr-un ţinut inundat? Mâl,
obiecte arzvârlite ori mânjite, resturi vinovate din carnea cuvintelor, dar şi
obiecte spălate, aproape curate care nu păstrează urmele sinistrului.
Ca orice scriitor care se
respectă, citind prefaţa, aproape că nu mai simţi nevoia să intri în odăile
vaste ale Poesiei, pentru că ai prins ideea, dar, seducţia este atât de mare,
să vezi ce se întâmplă, aşa, ca într-un roman de aventuri, încât nu te poţi
sustrage. Poate că e vorba despre mrejele apei care te fură şi nu ştii când ajungi în larg.
Dar de la acest punct
începe adevărata aventură spirituală a omului.
Ne predăm, prizonieri de bunăvoie, în adăpostul călduros şi mirific care
ne poate servi drept acoperiş şi pereţi pentru tihna sufletească. Şi nu e chiar
rău, dimpotrivă.
Mărturisesc că despre Roza
Lentini nu am citit mare lucru, aşa că, surpriza şi curiozitatea au fost duble,
din capul locului.
Tema morţii, atât de
familiară poeţilor este pusă pe tapet şi
descusută pe toate feţele, până aproape de incantaţie, de fapt, a face cunoştinţă
cu termenul, nu înseamnă şi a ţi-l însuşi, a te împrieteni cu el?
Se zice: ai grijă de ce cuvinte
rosteşti şi de ceea ce-ţi doreşti. Pentru că se va împlini, mai curând sau mai
târziu, nu ştim când, doar Cel care ne-a creat ştie. Dar a ocoli în chip
superstiţios termenul, nu înseamnă o fugă inutilă în faţa evidenţei? Estera Ramon o numeşte pe Roza Lentini “o poetă-paratrăsnet”. O poetă care s-a
aşezat între noi şi tsunami pentru a ne proteja de forţa uriaşă a valului
strivitor care ne poate nimici. Pe care ne-o putem aşeza şi noi drept pavăză.
Simbolistica apei, a stâncii, a peşterii, a cuvântului, a valului uriaş numit
tsunami, merg mână-n mână spre a creea o lume a conştientului şi a
subconştientului în care adeseori ne scufundăm pentru a ne recunoaşte. Să nu
uităm că apa, atunci când e limpede şi calmă poate să ne servească drept
oglindă, refractând lumina. În ea putem vedea limpede lucrurile şi fenomenele
de deasupra, dar putem privi şi în adâncul ei la creaturile care o populează. E
o lume a tăcerii miraculoase, zămislitoare de viaţă.
Să nu uităm că această carte este
mesajul, butonul de alarmă al poetei în faţa iminenţei dezastrului din faţa
căruia nu ne putem abate. E ca un univers kafkian unde rămânem prizonieri în
propriul trup metamorfozat în gândac ori în altă făptură. Însă intensitatea
emoţională transmisă este copleşitoare. Fatum? Destin? Chiar dacă nu ne e dat
să cunoaştem viitorul, un fel de angoasă tulbure se insinuează în simţiri şi în
suflet, aşa cum apa se insinuează din subsol spre suprafaţă, acaparând, precum
o caracatiţă, totul. Aţi privit vreodată cum vine apa, în valuri mici,
pătrunzând într-un spaţiu închis ori deschis pe care pune stăpânire? De cele
mai multe ori fără zgomot, ea alunecă în cercuri, formând vălurele care înaintează
ameninţător până la picioarele noastre goale. Unde să te ascunzi? Pentru că,
oricât ai fugi, oricât te-ai înălţa, ea vine şi vine şi vine şi creşte,
ajungându-ţi la genunchi, la brâu, la piept, la gât…până te înghite cu totul.
Senzaţia de neputinţă este
copleşitoare, poate mai cruntă decât înaintarea implacabilă a apei. Condensarea
unor imagini-blitz din viaţa scursă, irosită sau nu, are oare darul de a servi
drept trunchi de copac, de plută sau de
colac de salvare de care te poţi agăţa ca să ieşi la liman?
Cartea se constituie într-un virtual
jurnal liric al Alejandrei Pizarnic – pretext pentru autoare de a-şi expune
(citând din ea) - propriile trăiri
poetice. Este o carte în carte, aşa cum există teatru în teatru sau film în
film, deconspirarea actului creativ într-o formulă intimă, agreată doar de cei
care sunt familiarizaţi până la identificare cu lecturile pe care le gustă fără
de saţiu.
Alejandra
este un alter-ego prezent permanent,
chiar şi în somn, când îi împrumută poetei rămăşiţe de vise, amintiri, trăiri
inconştiente sau la limita subconştientului, în starea de oniro-luciditate.
Rosa
Lentini şi-a ales un personaj fictiv pentru a-i ilustra gândurile şi
sentimentele şi de aici, întreaga aventură iniţiatică a cunoaşterii de sine. “Citind-o pe Alejandra Pizarnik” titlu prevenitor de pe prima pagină – de fapt, descifrându-şi
propriile cuvinte, autoarea ne introduce în lumea ei plină de mistere. Aşa cum
în copilărie, îţi alegi un personaj imaginar cu care te întreţii şi te joci
nestingherit, Alejandra devine imediat aliata noastră, ba chiar prietenă,
pentru că ne dezvăluie secretele autoarei şi ne răspunde la întrebări pe care,
din decenţă şi pudoare, nu i le-am putea pune. Ea este martorul din umbră, cel
care le ştie pe toate şi ne informează despre starea lucrurilor în orice
moment. Încă de la primele versuri, ori chiar din motto-ul scris chiar de
Alejandra, ai senzaţia că această eroină
fictivă este chiar poeta însăşi: “Un nume doar murmura pentru sine Alejandra / în 1956, anul când eu am fost concepută. Patruzeci / de ani mai târziu citesc numele în / minuscule
« alejandra », / în gura celui care a stăpânit moartea precum
fetiţa ce / sub vânturi cenuşii aşteaptă celălalt ţărm, şi scrie: / “dedesubt sunt eu / alejandra”. (I) Legătura tainică
dintre cele două personaje, unul real şi altul fictiv este atât de puternică
încât adeseori ele se confundă: “Alături
de ea alta, înamorată de negură, zice că nu crede / în trupul ce n-a existat niciodată. / Mă gândesc acum la eternitatea
pe care cuvintele sale, / în acest a
fi dedesubt, o desfăşoară
în lectura mea” (I).
Situarea persoanei umane între un
pericol imminent şi prăpastia care e un şi mai mare pericol, constituie
provocarea supremă a vieţii şi aici este vorba de alegerea fiecăruia. “Să
cazi până atingi adâncul dezolat”. / De / cealaltă parte laţul ucigaş / fără pentru ce nici pentru cine”.
Atingerea acestui punct-limită ca
într-o peliculă pe care se succedă cu repeziciune imagini-blitz din propria
viaţă, constituie însă şi prilejul/motivul/pretextul pentru a-ţi declina crezul
artistic pentru care ai trăit şi luptat înbtreaga viaţă: “Trebuie să scrii ca într-un legământ / săpând în umbră, cu lumina
înăuntru” (III).
Citându-şi
misteriosul personaj, Rosa Lentini creează cadrul desfăşurării experienţei
cruciale prin care trece, nu fără a-şi lua măsuri de precauţie: ”Tăcerea ţi-a luat în stăpânire poarta / şanţul
şi golul. Cineva trece / ca un lup cenuşiu în noapte / cu puii
săi jupuiţi / în timp ce moartea îi ciopleşte oasele / ca pe
nişte sculpturi, ca pe nişte flaute. / Tăcerea-i de argint, muzica / de
diamant şi moartea nu e / un
pumnal de aur” (III). Excelentă
metaforă a morţii!
În cadrul destul de straniu
creat, glisarea spre fantastic este chiar necesară, pentru că ochiul, mintea,
inima, nu ar suporta realitatea. Imagini-tampon stau între sine şi sine “terminându-se, reîncepând / ceea ce nu e altul/ şi nici nimic nu este” – vârtejul poate fi ameţitor
în goana după“cuvinte adolescente care, / bălării între
dărâmături, / nu vor să se-ntoarcă,
/ se
roteşte absenţa / în culorile pădurii / o voce de foarte departe/
ori o
traversare de aripi” (IV).
Aici este vorba
despre substanţa însăşi a poeziei care poate fi aflată foarte rar, dar Rosa
Lentini, în căutarea cuvintelor-sălbăticiuni colindă ţinuturi necunoscute,
alături de Alejandra până în “locul în care se formează
întrupările
poetice” (IV).
Căutările
iniţiatice continuă, din inima pădurii, în spaţiul subacvatic îi descoperă acea
“creatură a adâncului”: “O
voce şi altă voce în urmă / lentele pliuri ale dublei memorii. Cu scoarţe de arbore adormite pe
piept
/ este
uşor acum să o ştii îmbrăţişând pământul / privind
grădina unde zicea că nu vin / cuvintele
sale de peşteră cu spatele la nori. / A o vedea transformându-se în Fecioara Rocilor” (VI). Identificarea cu Fecioara
Rocilor sau a peşterii, face
trimitere la fabulos, la imaterial. Este ipostaza sub care se doreşte a
convieţui autoarea în dorinţa sa de comuniune cu propria ei persoană: “Dacă eu aş fi Alejandra cea
trecătoare / cu frumoşi ochi febrile / ochi ce-şi desenează forma / obosiţi de a citi cuvinte / ce numesc şi fac / umbre fără carne, / ştiind că despre aceasta este
vorba / de a zămisli absenţă; / dacă eu aş fi febra sa / fructul său muşcat, unica sa/
pasăre
în vânt / sau braţele sale, frunziş veştejit
/ transparenţe în lumina cerului / iubitoare resturi ale unei biografii. / Traversând această lume
dinspre
celălalt ţărm / de-a curmezişul retinei sale / de
la balustrada bărcii/
în laguna
Estigia / toată
noaptea aş zice: / cu
ochii mei îi ascult pe
cei morţi” (VII).
În
acelaşi registru, poemul “Nevăzătoarea”
ne-o descoperă sub chipul poetesei care “ar forja sensul cuvintelor” – cu
instinctul “descoperirii culorilor” –pe fata cea orbă care se
substituie Alejandrei.
În “Visul
pe care-l visează universul” – autoarea dezvăluie “Cântecul rîului şi al nisipului” – un straniu text poetic cu
parfumuri orientale: “Cântecul ce se naşte din nisip, pe care-l cântă râul, din vântul ce ridică nisipul şi te / îngroapă,
se sfârşeşte / aici./ Cu câteva nume ghicite se / deschide
poarta Egiptului. Visul
pe care-l visează
universul aşază lent silueta noastră peste aceste ţinuturi/ milenare, / spirale ale umbrei” (Cântecul rîului şi al nisipului).
Elementul
fabulos îşi face simţită în continuare prezenţa în “Insula elefantină” – un alt ţinut mirific de pe ţărmurile
căruia, “arbuşti
cu flori albe se adapă deasupra
Nilului. În arbori se / arată / puncte albe în cupele pline. / Un zgomot neaşteptat traversează
aerul./ Din sălcii şi / salcâmi
florile ies în stoluri, şi
pentru câteva clipe ramurile se golesc de culoare./
Ochiul
tău va căuta ani întregi această absenţă suspendată. / După un scurt zbor de
recunoaştere, păsările se întorc la locul lor exact pe ramura / aceluiaşi arbore, tumult de viaţă, acum dezordonat”. Toate aceste imagini
superbe invită la contemplare asupra rostului omului în mijlocul frumuseţii de
negrăit a naturii.
Fie că sunt de
întindere, fie scurte, poemele respiră un aer misterios şi bogat în sensuri şi
imagini care parcă-ţi taie respiraţia. Nilul este reperul principal la care se
raportează oameni, animale şi fenomene naturale.
Ţinutul atât de cântat de poeţii lumii
ascunde multe secrete, dar localnicii ştiu să le descifreze şi să le exploateze
pentru supravieţuirea într-un areal neprielnic, supus primejdiilor de tot
felul. Adaptarea la mediu este o problemă esenţială pentru om. “Numai
când mâlul începea a se fixa / ascunzând pui de peşti şi de reptile în noroi, / vietăţi
pe care / copiii se distrau desgropându-le,/ pătratele de pământ lucrat cu luni înainte
lăsau să
le apară / marginile, mai întâi timid, apoi cu hotărâre, / şi egiptenii se
întorceau la câmpurile şi / riturile lor,
/ spre-a cultiva unica monedă / cunoscută
în Egipt, schimbul în grăunţe, mirodenii sau / smirnă, şi spre
a-l venera pe faraon/ care împreună cu zeii săi aştepta răbdător, / aşezat în adâncul / templului, ca o unică rază din soarele
amiezii să-i aducă aminte, / dincolo de / mormânt, căldura pierdută” (Creşterea apei).
E, cu alte cuvinte, e vorba despre o
adaptare a omului la cotidian, cu tot ce implică el, inclusiv cu vicisitudinile
naturii, cu viaţa şi moartea care se împletesc în asemenea măsură încât uneori,
par a însemna acelaşi lucru.
Rosa Lentini ne descoperă o lume pe
care noi, europenii nu avem cum s-o descifrăm, ori o înţelegem greşit, după
aparenţe.
Ea ne introduce în etosul şi eposul
oriental, la fel de firesc cum ne-ar povesti despre aşa-zisele binefaceri ale
civilizaţiei moderne, sufocante şi stresante. De aceea, un cântec egiptean, intonat
de un copil localnic creează emoţie estetică mai puternică decât un tablou al
unui pictor contemporan:
“În bărci
micuţe, folosind braţele drept vâsle, se apropie copii de feluci ca să cânte / cântări
la modă pe care cred ei
că turiştii doresc să le-audă. / Cerem unor ochi îngropaţi în piele măslinie un cântec egiptean.
Ochii se luminează / în
timp ce din
pieptul plăpând al micuţului ţâşneşte cea mai dulce intonaţie, şi orice / altă
melodie / încetează a se auzi în tot lungul râului. / Şi chiar dacă surprins copilul nu înţelege de ce primeşte o / recompensă în schimbul
/ plăcerii acesteia atât de / personale, pentru câteva / clipe ochii săi sunt mai albi pe pielea-i verde-gălbuie şi / surâsul său
traversează
măreţul Nil de la un
mal la altul” (Bărcile Nilului).
Conştienţi sau nu de
importanţa istoriei multimilenare a ţinutului lor, localnicii se comportă în
felul lor, văzându-şi de existenţa proprie, inconştienţi de imensele bogăţii
ascunse în templele scufundate sub o construcţie nouă pe fluviul care le-a
îngropat trecutul sub valuri. Şi doar arareori, apa aduce la ţărm vestigii ale
trecutului, câte un ciob sau un fragment de frescă într-o arhitectură veche şi
cu un scris necunoscut timpurilor actuale.
“Apa nu se aseamănă protectorului
nisip, acest leagăn arămiu, acest soare între dune,/ apa / vagabondează printre pietre, le
fisurează, ia cu sine/ fragmente minuscule, provoacă / spărturi mai mari, / descompune reliefurile colorate.
/ Ea este stăpâna răsuflării Egiptului,
debordantă şi / posesivă, un adânc albastru-verzui cu locuitori puţini, sub suprafaţă abia se / păstrează trăsăturile / unui chip,
visul palid al unui trecut sau lente melodii în graiuri stranii. Din ea / ţâşnesc / ecourile unei vieţi anterioare,
cu Amon şi Amon Ra urmaţi de bărci vii, cu sacerdoţi / sărbătorindu-şi zeii, şi în amintire o barcă pentru zi şi o barcă
pentru noapte / coexistă, / şi în amintire doar vagi cântece
neliniştite... / O lumină strălucitoare ce s-a scufundat, şi apoi, ani
şi ani în umbră, o Atlantidă sub / picioarele noastre. (Barajul de la Assuan).
Este extraordinar ce încărcătură spirituală
au versurile de mai sus!
Trecutul multimilenar reînvie sub loviturile de lopeţi ale felucei,
pe măsură ce ghidul istoriseşte faptele faraonului Ramses, ale zeilor Ra şi
Osiris, împreună cu fiii lor Set şi Horus. Este ora când fantomele antice
reapar sub ochii uimiţi ai turiştilor însetaţi de legende şi poveşti cu
piramide şi faraoni: “Secole
de întâmplări apar din nou sub coviltirul torid al bărcii acesteia, unde toţi / suntem legănaţi de cuvinte inspirate, melodioase şi /
încete, în timp ce descendentul / copt al vechiului Egipt ne observă. / « Dacă ceea ce s-a
trăit este pus pe hârtie,
atunci devine istorie – zice acela -, / atunci / se izbuteşte / a-l face să se întâmple de / două
ori » (Feluca).
Nici “Valea Reginelor” nu este ocolită
de autoare, amintind de templul primei femei faraon a cărei efigie pe templul
funerar este sarea albă.
Miturile renasc
şi se nasc sub ochii privitorilor, pe măsură ce la ţărm, curenţii “se
întâlnesc cu meduzele anotimpului”. Solul se mişcă, muşcat din răzoare de
sare, sub aceeaşi lumină de far scufundat – martor al tuturor preschimbărilor
geo-climatice. Doar pietrele şi nisipul stau chezăşie acestor istorii care
odinioară constituiau centrul lumii.
Poemele scrise în formă
epică, orchestrate amplu, cu versuri lungi, întrerupte adeseori brutal de câte
un vers scurt, par toate poveşti uitate, al căror tâlc încă mai aşteaptă
descifrarea. Un astfel de stil narativ este în “Cheia
lumii” care descrie geografic aşezarea de nisip şi apă devenită
legendară prin zeii ei şi prin masivele piramide care s-au păstrat intacte după
noianul de ani. Reprezentări ale triunghiului cu vârful în jos reunind cele
două părţi ale ţării şi linia care le despărţea, semnifică desenul lumii, cheia
întregii existenţe, aşa cum scrie Rosa Lentini. Contrastele sunt de neevitat: “Egiptul tindea spre stele ori se afunda în nisip./ Cu o imensă cheie a vieţii făcută din plumb aurit se
deschid astăzi cele două / temple
din Abu-Simbel sau cel din Luxor, în antica Tebas, cu coloanele sale, / obeliscuri, statui de zei şi marele bulevard incomplet cu trei kilometri de / sfincşi ce unea în vechime această ultimă construcţie cu
cea de la Karnak. / La
întorcerea spre vapor după vizita la Luxor, un grup de copii ce-i / salutau pe turişti, urmându-i pe
aleea ce coboară până s-ajungă la / portul
înflorit, au făcut un cor în jurul
nostru. Fetiţa cea mai mică, cu un / chip frumos ca faţa lumii când se trezeşte, s-a apropiat de fusta mea. Din Egipt / mi-am adus amintirea acestor obraji iluminaţi, am mers să caut zborul incredibil al ciucurilor roşii ce înfloresc în
salcâmi, şi am găsit / fructul seminţei pe care am plantat-o ca un sărut, şi am făcut-o să
crească, precum o / cheie a vieţii, în / albul dinţilor unui surâs”.
Sunt impresii care se fixează pe
suflet şi pe care nu le mai poţi şterge lesne. În acelaşi tonalitate este
descrisă “Cetatea morţilor”, aşezată
“peste
oasele
vechilor locuitori ai Egiptului, la picioarele templelor dedicate lui
Horus
sau lui Ka, în Kom Ombo sau în Philae, o infinitate de rămăşiţe de ustensile: / fragmente de marmite, oale, / vase, toarte, capace sau căuşe
de străchini se întâlnesc răvăşind nisipul. Sunt / reziduurile vechilor / aşezări de familii cu corturi, abandonate la mijlocul secolului /
nouăsprezece, familii care, gătind şi dormind sub umbrare legate de coloane, erau / vegheate / de zei”.
Cu o astfel de istorie în
spate, nu e de mirare că-n cetate, comunităţile existente şi astăzi, descoperă
în grote, urmele (uneori palpabile) ale zeilor: “Uneori un ochi mult prea alb se iveşte din
interiorul uneia dintre ele, ne priveşte cu / neîncredere, şi / se pierde
apoi în camera sepulcrală”.
E ceva foarte straniu, dar
în acelaşi timp, fascinant. Tulburătoare este şi prezenţa “Poetului din Alexandria”, care a lăsat un autograf pe plajă,
ars de soarele amiezii şi de vântul din nord.
“Un poem ocru ca o înserare pe plajă la ţărmul deltei
mărgineşte /
Mediterana. Poem ars de soarele amiezii şi de vântul de nord.
/ Poem ce miroase a iod şi a salină. Un spaţiu alb între versuri apropie / degetul
peste / buzele poetului din Alexandria. El şi-a înghiţit silabele finale ale tuturor/ strofelor. Le-a aruncat în ora când refluxul mareei le scufundă în/ profunzimea nisipului, în adâncimea
melodiei valurilor. Într-o zi, chiar/
aceste dune marine
vor forma unica prezenţă pe solul Egiptului. Şi/
atunci, erodate de
trecerea timpului a cărui acţiune combinată de sare şi/
apă le-a şlefuit cântecele, finalurile de strofă vor renaşte
firesc./ Tocite, vor merge spre moartea lor naturală, precum aceste grăunţe de /
somn de care ne/ sprijinim capul pe aceste plaje, aceste furtuni roşietice în/ vis.
Noapte bună nisip, fără un poet care să-ţi
termine cântecul”.
O secvenţă destul
de consistentă este intitulată “Sudul
din mine” şi cuprinde poemul “Omilie”.
Corespondenţa
dintre viaţă şi muzică este filonul fierbinte care conduce la izvor, precum
ansa din lemn de alun care descoperă sursa apei.
De la aşteptarea
încordată, plină de prevestiri, cu o muncă istovitoare pentru înălţarea
digurilor uriaşe, până la declanşarea sinistrului, în poemul “Tsunami” – emoţia creşte până la
paroxism pentru că ştii că trebuie să se întâmple ceva. “Tsunami apropie peşti de tristeţe / şi fixează două cuvinte:/ moarte şi mare. / Case, oameni, animale şi trotuare / sunt vid. / Se renunţa la a sprijini mâna aceea/ şi visele ce încă o incarnează / doresc s-o
liniştească o dată cu liniştitele-i vene. / Tsunami, suspin al
apei/ al urgenţei şi dezolării / primul vis
înaintea dezordinii / călătorie
tulburată. / Mai târziu pe străduţe şi pasaje / în casele dărâmate, sub pietre / şi graiuri o călătorie amorţită: / fuziunea intimă cu noaptea,
odihnă, / transparenţa intactă / a unei ape cu peşti mai reci / mâna pe
care nu izbutim s-o trezim”.
Numind şi descriind un
lucru sau o stare, te familiarizezi cu ea în aşa fel încât, când într-adevăr se
manifestă, deja catastrofa nu mai pare atât de mare. Urmările tragediei sunt
însă, dezastruoase. “Casa inundată”
– fixează astfel de moment în imagini copleşitoare: “În casă o femeie blestemă / fiindcă aplecându-se mâinile/ i se umplu cu spumă./ Privesc podeaua
dispărută / peşti
mici pleacă şi vin / printre
tălpi. / Va trebui cumpărată o barcă / pentru a merge de la o locuinţă
la alta / şi ecluze, pentru a opri apa / ce se revarsă. / Amestecate, obiectele se leagănă / la mişcarea oceanului / fără ca vreunul să pară a fi
fost / atins de mâini omeneşti / în timp ce
valurile smulg cuvintele /« făină, sare, cafea, zahăr...” / doborâte
sub mantia lor. / Mestecăm
nisip în mâncare / şi ultima amintire, / piele străină /acoperită de
alge. / În cântec, o cădere fără sfârşit / şi soarele negru al melancoliei”.
Cu toate acestea, omul are
capacitatea de a se reface, el uită trecutul şi o ia din nou de la început ca-n
prima dimineaţă de luni a lumii.
În peisajul
sinistru de după inundaţie, ca o făgăduinţă, ca un nou legământ, semn că viaţa
nu e distrusă şi că va continua, apare o pasăre, un bâtlan şi el reprezintă speranţa,
nădejdea reînvierii. (Nu Pasărea Phoenix este simbolul renaşterii din propria-i
cenuşă?) “Un bâtlan apare din când în când
deasupra punţii, / dă repezi ocoluri şi urcă în cursul râului./ Penajul
său alb lasă o fisură / în cerul înserării / pe care pânza nopţii o va preschimba
în lumină. / Ţipătul lui deconspiră o mare lăsată în urmă./ Foarte aproape de
coastă ochiul tău se întunecă / pe nisip sub umbra pinilor. / Trupurile celor ce se scaldă veghează şi aşteaptă. / Se
agită spuma, albă de sare. / Mai înainte ca ora celor morţi să grebleze / timpul plajei, oamenii adorm. / Peste capetele lor, uşoară, marea pasăre / a
crepusculului iluminează drumul de întoarcere”.
Un alt ciclu se intitulează: “Cele patru roze”, şi este datat
2002. Se disting câteva poeme de respiraţie amplă, alcătuite din mici poeme,
precum perlele în stridie. Par jocuri de cuvinte abil construite, în cheie
filozofică. Ex. “Foc de grilaj / fiecare pas nu este / decât înapoi / o
însemnare pe pagină/
un revers de oglindă / fără mercur”(Veninul). Sau, în acelaşi poem: “O
să ningă / poate / fulgii
se fragmentează / odihnindu-se
cuvintele / iau forma obiectelor / palpită
fugace / felul în care
se risipesc / şi se adună / paşii pierduţi / ai vocii sale”.
În acelaşi format de
poem-fluviu, este şi “Piatra”,
având conotaţii filozofice: “A pluti înseamnă /a îngheţa / dacă mă trezesc / între
pânze / de nori iernatici / acum suntem/ înseşi inimile noastre / orfane / fraţi de cuvânt/
două
metale / ce se înmoaie / într-un destin / atât: ultragiat”
Poemul “A domina teama Simbioză” – are
în centru figura luminoasă a mamei: “Ne jefuieşte cel care ne măsoară / ne
întoarce rumoarea / poemului temerar care-am fost / şi tu te opreşti / la marginea mlaştinei / etern fără apărare aluneci / infinit gătită”; “cobori ca un arpegiu / ce se adânceşte, / cercuri ce se dizolvă / şi fără statură / eu înspre
tine pe punctul /de a muri / o piele doar dedesubt / abia scăpând din copilărie / abia susţinând asaltul / acolo unde
alţii se aruncă-n prăpastie”.
Emoţia creşte pe măsură ce
înaintezi în poem şi descoperi o fiinţă vulnerabilă, sensibilă, care caută încă
ocrotire: “acum desenez în aur/
ca pe
nişte mari monede / pleoapele
tale, / vreau să pictez paradisul : /
curcubeu,
curcubeu / şi să
fac din cingătoarea ta
/ un camuflaj / cu spuma scoicilor.// (5)//
Voi micşora apa / pentru a-ţi da să bei / soarele nisipurilor / rădăcinile răsucite / ale plantelor de apă / un adânc ornamental / ce-ţi seamănă / şi povara nopţii / mult prea reală, / până
şi cheile / sunt răsucite în lăuntrul tău; / urcă umbră măruntă / moarta
mea preferată / o voce
cu o coardă / spre pulbere / întoarce-te, dispari / unde
nimeni / nu te
mai poate răni”(A domina teama
Simbioză).
Ultimul
poem, intitulat “Hărţi” – are
ca punct de sprijin trăirea amintirii şi
neputinţa de a cuprinde în cuvânt în toată acuratelea lor, sentimentele. Iată:
“Dragostea este ceea ce încă urmează a se scrie” –spune poeta şi e
perfect adevărat pentru că, oricât s-ar încerca, subiectul este inepuizabil.
Volumul de faţă ar putea fi intitulat: “O
întâlnire în spatele unei amintiri” – întâlnirea cu Poezia care
generează un întreg şuvoi de amintiri transpuse în vers, pe care Rosa Lentini a
ţinut neapărat să ni-l dăruiască. Şi bine a făcut mulţumită traducătorului de
excepţie care este Eugen Dorcescu.
CEZARINA
ADAMESCU,
17
octombrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu