POEME ÎN FILIGRAN, SEMINŢE DE ROUĂ ÎN OGORUL
SEMĂNĂTORULUI
MARIA TIRENESCU, “CROCHIURI”, Editura SEMĂNĂTORUL, online,
2011
Adevărată
maestră a genului scurt de sorginte niponă, cu o impresionantă activitate în
acest sens, Maria Tirenescu ne aduce în dar un foarte frumos volum de
crochiuri, aşa cum le-a intitulat, de fapt, flash-uri picturale cu multe
sugestii de interpretare, fără artificii şi preţiozităţi de limbaj, surprinzând
în chip magistral natura în toată splendoarea ei, în contrapunere ori armonie
perfectă, cu omul care o stăpâneşte.
Mărturisesc
că pentru mine, acest grupaj de miniaturi reprezintă o adevărată revelaţie.
Stenică şi cât se poate de confortabilă, invitând la meditaţie, la contemplaţie
asupra imediatităţii din jur, micro-poemele respectă canoanele speciei
tradiţionale, îngăduindu-şi totodată să aibă, o notă pregnantă de autentic. Cu
alte cuvinte, Maria Tirenescu îşi îngăduie să aducă publicului cititor,
specificul românesc într-o formă clasică de reprezentare a poeziei care se
practică în Japonia ca mod de viaţă.
Personal,
cred că e cea mai plăcută şi mai interesantă formă de materializare a
instantaneului de gând, îmbrăcat în formă literară.
În
plus, e uşor de lecturat şi se ţine minte.
Volumul
cu pricina începe cu un grupaj liric
intitulat „Semne de primăvară” – adevărate bijuterii spirituale,
mărgăritare sufleteşti de atârnat direct pe inimă. Sunt atât de delicate şi
parfumate încât îţi e teamă că, dacă le atingi, se pot spulbera. Cu toate
acestea, nu poţi să nu remarci, frumuseţea şi prospeţimea imaginii pe care
autoarea le-a adunat într-un bucheţel în care, numărul firişoarelor atinse de
rouă nu contează, ci esenţa parfumului pe care-l degajă. Marea industrie de
parfumuri ar trebui să ia aminte la aceste ingrediente care aduc boarea
înmiresmată şi sporesc misterul.
Iată
unul din exemple:
Susurul
apei –
viorele brumate
lângă izvor
Ori:
Răsărit
de soare –
păpădii înflorind
printre ruine
Din
motive lesne de înţeles, n-am să intru în amănunt în analizarea tehnică a
acestor mărgăritare. Îmi e de ajuns să le privesc şi să-mi închipui, cu ochii
închişi că sunt acolo. De altfel, acesta e şi rostul acestor imagini-blitz, să
te poarte cu gândul şi inima, într-o lume în care nu există conflicte,
polemici, invidii, interese de clan, ierarhii. Fiecare autor este „primul
dintre egali”, soarele răsărind la fel pentru toţi. Poate de aceea prefer acest gen
democratic de manifestare lirică, pentru că n-am întâlnit la autori, sentimente
potrivnice. Impresia mea este de pozitivitate, bunăvoinţă şi admiraţie
reciprocă.
Deşi
uneori reflectă adevăruri crude ale zilei, modalitatea de a le expune este de
aşa manieră încât, chiar şi cea mai mare nenorocire, devine suportabilă. E
vorba, oare, de o îmblânzire a spiritului într-o vreme neprielnică poeziei?
Cred că da. În oceanul de pornografie, de superficialitate şi de ignoranţă, ba
chiar de ignorare a celor mai elementare norme de ortografie, oaza de poezie,
de curăţenie şi frumuseţe ale acestor versuri sunt dovada că bunul simţ, morala
şi conduita tradiţională moştenită ale
românului vor triumfa.
De
ce nu mai scrie românul doine, balade, imnuri, ode? Creativitatea populară a
secat? Nu. E doar ignorată, înnăbuşită, sugrumată de valurile de kitsch şi
vulgaritate care tind să înăbuşe
izvoarele. Şi totuşi, izvoarele nu pot fi astupate. Ele vor izbucni, cu
şi mai multă forţă în alte locuri, fie şi printre stânci, fie şi printre dune,
în pustiu.
Un
regal de poezie autentică în volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu.
Temele sunt variate şi păstrează regulile adevăratului haijin.
Mister,
culoare, inefabil, un acut spirit de observaţie, putere de sugestie, în doar
câteva cuvinte, mai precis în 17 silabe, ori chiar mai puţin. Poeme în
filigran, adevărate seminţe în ogorul Semănătorului. Cultivatoarea este o
doamnă a frumosului, o îmblânzitoare cu suflet curat, deschis, care, cu
dulceaţa mierei aurii, sănătoase şi dătătoare de puteri nebănuite.
În
plus, versurile au o anumită gingăşie şi eleganţă, pe care, doar o femeie
adevărată le pot conferi. Faptul că Maria Tirenescu ştie să asocieze în chip
liric, viaţa cu moartea, că, printre ruine ori în mijlocul cimitirului ea
plasează, fie cântecul unei privighetori, fir un ciorchine de liliac, fie o floare firavă, fie lătratul unui câine,
care înseamnă mişcare, viaţă, înviere, este dovada meditaţiei filozofice asupra
acestor teme fundamentale, şi nu doar imagini frumoase. În felul acesta, până
şi moartea se îmblânzeşte. Este o conduită creştină de inspiraţie franciscană.
Se ştie că Seraficul Francisc a scris un Cântec al tuturor creaturilor, iar
la sfârşit, i-a închinat câteva versuri şi „Surioarei Moartea” cu care trebuie
să ne obişnuim şi chiar să ne împrietenim, pentru că ea ne deschide poarta spre
adevărata viaţă. Cine poate distinge printre noroi, petalele de narcise, petale
de cireş pe o cruce, acela este un poet,
fără doar şi poate şi merită cu prisosinţă acest calificativ onorabil.
A
şti să găseşti mărgăritare în ţărână, perla din stridie, pepita printre mormanele
de nisip nu e lucru lesnicios.
Toate
fenomenele cosmice: soare, vânt, stele, nori, ploaie, ninsoare, furtună sunt
prezente în poezia Mariei Tirenescu, dovada legăturii netăgăduite a omului cu
universul. De la această legătură nu ne putem sustrage. Registrul meditativ,
reflecţia, sunt stări propice poeziei. Ele se reflectă în versuri neasemuite
care ne fac plăcere, ne aduc linişte sufletească, sădesc în noi seminţele
bucuriei, ale îngăduinţei, ne face mai buni, cu alte cuvinte, ne îmbunătăţesc, ne edifică.
Şi ce altă menire poate avea poezia? Ea nu va
schimba radical faţa lumii, dar ne poate schimba într-un anumit grad, sufletul.
A.P.Cehov, în piesa „Trei surori”
are o replică magistrală rostită de maiorul Tusenbach: „Ce copaci minunaţi!
Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în prejma lor!” Şi într-adevăr,
după ce ai citit versurile miniaturale ale
Mariei Tirenescu – şi ale altor confraţi de condei – nu poţi săvârşi o
nelegiuire.
Cartea
doamnei Maria Tirenescu – constituie – poate că nu întâmplător - pentru mine un dar, în zi de sărbătoare – în Ziua
Naşterii Maicii Domnului – şi eu îi mulţumesc şi îl iau ca atare. Din ce în ce
mai asupriţi de neliniştile şi nesiguranţa zilei – avem nevoie acerbă de astfel
de puncte de sprijin în periplul nostru pământesc.
Candoare,
supleţe, inefabil, spirit acut de observaţie, gingăşie, meditaţie, disciplină,
toate în bucheţele înmiresmate de silabe – denumite „Crochiuri”. Dacă ar fi
să ne luăm după definiţia din DEX a crochiului, - desen rapid care indică în
câteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui
peisaj etc.; schiță – titlul nu s-ar motiva. Însă în limbaj
peiorativ, versurile schiţate în câteva silabe, pot fi asemuite cu nişte
crochiuri.
Într-adevăr,
tuşate în câteva linii, micro-poemele din volumul de faţă, par nişte crochiuri
ale unui pictor renumit care şi-a adunat schiţele pentru a le prelucra şi
dezvolta în adevărate capodopere. Dintr-un astfel de crochiu se poate dezvolta
– nu numai un poem – ci o adevărată schiţă literară, ori nuvelă, al cărei miez
incandescent este un haiku.
Lipsite
total de zorzonele, de orice fel de podoabă artificială, crochiurile au o
frumuseţe şi o prospeţime aparte. Ele au gustul pământului reavăn de acasă.
Flori proaspete de echinocţiu.
Pentru
a gusta – însă – cu toţi porii – poemele acestea, îţi trebuie ochi de privit,
urechi de auzit, gură de exclamat, o deschidere sufletească totală şi o clipă
de graţie în care să te scufunzi în aceste frumuseţi aproape negrăite. Nu toţi
cititorii sunt dispuşi la aşa ceva. În goana aproape nebună după instanţele
zilei, oamenii nu-şi mai găsesc rostul, n-au destui ochi pentru frumuseţea din
jur, miasmele răului îi acaparează, îi sufocă.
O
altă secvenţă lirică are ca tematică „Bunicii” -.
Aceleaşi
imagini suave de natură-nflorită sunt puse în contrast cu vechimea casei
copilăriei, cu bătrâneţea şi neputinţa:
Înfloresc cornii –
grădina
bunicii
în
paragină
Piersic
înflorit -
zeci de albine în zbor
şi moşul
singur
O
rândunică
peste cireşul
înflorit –
bătrânii
lăcrimează
Sfârşit
de florar –
bunica
îşi numără
ultimul
bănuţ
Antiteza dintre frumuseţea de
negrăit a naturii înconjurătoare, a făpturilor lui Dumnezeu care roiesc în jur
şi precaritatea stării omeneşti, ajunsă în amurgul vieţii – invită la meditaţie
asupra adevărului existenţei şi sfârşitului omului pe pământ. Cu toate acestea
– un aer idilic stăruie şi face ca totul să devină suportabil. Poate aromele
degajate de sufletul poetei?
Ultimul vals
dansat cu
soţia lui –
ninge
peste sat
Bunicul
gripat –
din
ultima lui ceapă
îşi face
un ceai
Există, în pofida contrastelor,
un joc spectral, o armonie de culori şi esenţe care constituie adevărata
poezie. Poezia ambientală, alături de muzica de acest gen, fac sufletul să
tresalte, să vibreze la frumos, cu alte cuvinte, să cânte. Aceasta este
impresia, senzaţia pe care ţi-o dau poemele Mariei Tirenescu.
O
altă secvenţă lirică are ca tematică „Vacanţa mare” şi este, poate, cea
mai fascinantă prin spiritul ludic pe care-l degajă:
În cireş -
câteva
feţe murdare
şi burţi
pline
Vacanţa
mare –
alergând
după fluturi
cu plasa
goală
Noapte
senină –
doi copii
îşi dispută
un
licurici
Soarele
peste câmp –
o
coţofană ciugulind
biscuiţi
„Ploaie
de vară” se intitulează o altă secvenţă lirică, în aceeaşi tonalitate
ludică:
Ploaie de vară -
fetiţa
îşi lipeşte
năsucul
de geam
Aversă –
copiii
făcându-şi umbrele
din
frunze de brusture.
După
aversă –
în
fiecare baltă
câte o
lună
Următoarea secvenţă plasează
imaginile „La malul mării”. La fel de interesante, instantaneele surprinse
de autoare în câteva tuşe, destul de pregnante ca să schiţeze o stare de
autentic lirism, o clipă de lumină, o clipă de graţie. Şi omului, nici că-i
trebuie mai mult să fie iluminat şi îmbunătăţit.
Pe plajă -
copiii
privesc
delfinul
mort
Maria Tirenescu nu e preocupată
în mod permanent să numere silabele unui haiku. Mai degrabă o interesează
emoţia pe care o trezesc imaginile surprinse într-o străfulgerare de privire.
Smocuri de iarbă
pe plaja
pustie -
uite un
melc
Aici,
în peisajul inert, imaginea unui melc animă, trezeşte la viaţă, chiar dacă în
chip molatic, cu lentoarea caracteristică acestui gasteropod. Talpa moluştei
străbătând iarba de pe plaja pustie, degetul arătător spre melcul cărându-şi
povara cochiliei în spate, sunt imagini poetice, destul de sugestive. Dar iată
că în aburul îmbietor al cartofului copt în spuză la focul de tabără, se
înfiripă poveştile pescăreşti, dezvoltând imaginaţia, nu numai a copiilor, dar
şi a celor maturi, sensibili la mişcările şi transformările naturii
înconjurătoare.
De
fapt, acesta este şi rostul unui haiku: de a descoperi frumuseţea naturii,
filtrată prin ochiul privitorului şi transpusă artistic de pana creatorului.
Natura – obiect de studiu în sine - în
strânsă corelaţie cu sentimentele umane sau într-un aparent contrast cu acestea
– este domeniul predilect al autorului de haiku sau de orice altă formă de
poezie tradiţională japoneză.
Poveşti pescăreşti
la focul
de tabără –
cartofi
în spuză
Maria Tirenescu a rezervat un
capitol aparte şi culorilor toamnei.
Hambarul
plin –
un
şoarece apropiindu-se
pe furiş
Prima
brumă
se
aşterne pe dealuri –
câine
vagabond
Frunze
peste tot –
în vârful
arinului
strigă o cioară
Nici
„Miezul
iernii” nu a fost neglinat de autoare. Dar aici, splendorile iernii
sunt prefăcute în poveşti:
Pe foaia goală
doar un
creion fără vârf –
ninge ca
în poveşti
Noapte
geroasă
cântecul
greierului
în dosul
sobei
Alt
grupaj se referă la „Datini” şi sunt uşor de recunoscut în poemele Mariei Tirenescu
– tradiţiile autentic româneşti.
Seară
ploioasă –
icoana cu
mucenici
în casa
goală
Ouă de
Paşti
petrecere
în cimitir
printre
lumânări
Bătrânul
singur -
ciocnind
o cupă de vin
cu poza
babei
Ultima secvenţă, „Japonia,
martie 2011” – nu mai are nevoie de prezentare. Într-un ton grav, plin
de compasiune, autoarea suprinde momente dramatice din timpul şi de după
catastrofa care a avut loc în ţara haiku-ului. Secvenţele îmi aduc aminte în
mod automat de poemul „Lidice” al
lui Eugen Jebeleanu. Imaginile sunt zguduitoare şi autoarea le-a redat, aşa cum
le-a văzut cu ochii minţii, sporind emoţia cititorului:
Printre ruine –
o fetiţă
căutându-şi
păpuşa
După
cutremur
japoneza
visează
cireşii
în floare
Poate că nici un altul nu redă
mai perfect tragedia, decât acesta:
Tsunami
înghite
oraşul –
un mugur
crapă
Ca
şi acesta care mi se pare zguduitor:
Pe o
colină -
ea scrie
un haiku
despre
tsunami
Micropoemele
din volumul „Crochiuri” al Mariei Tirenescu – dovedesc – o dată în plus – că
poezia este „acel ceva plăpând, misterios şi sacru” – aşa cum a definit-o
Platon. Câtă vreme se vor găsi oameni preocupaţi s-o scrie şi s-o dăruiască
spre împărtăşire semenilor – încă nu e totul pierdut. Subscriem cu tot sufletul
acestei realităţi.
Cartea, în format pdf,
portretul şi date despre autoare se găsesc la Editura Semănătorul, secţia
poezie.
link:http://www.semanatorul.ro/editura/2011/Maria_Tirenescu-Crochiuri_haiku.pdf
CEZARINA ADAMESCU
9 septembrie 2011
Sărbătoarea Sfinţilor
Părinţi ai Fecioarei
Ioachim şi Ana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu