tabletă placebo-
În Postul Mare. Ca şi acum. Doar că în urmă cu nişte de ani. Parcă a fost ieri. Tocmai editasem a doua mea carte, cea mai grozavă, care m-a făcut cunoscută în toată lumea. Pe atunci nu se utiliza internetul, aşa că trebuia să străbaţi munţii, precum Badea Cârţan, cu sacul de cărţi în spate. Aşa a ajuns şi la sârbi. Cartea se numea „Primăvara face pozne” şi era adorabilă. A pătruns prin toate bibliotecile şcolare, orăşeneşti, municipale, judeţene, comunale, sindicale. O adevărată călătoare. Dacă ar fi s-o aşez pe terezie, cântăreşte cât toate cele aproape o sută de cărţi la un loc, pe care mi-am aşternut numele.
Cum ziceam, eram foarte bucuroasă că mi-a ieşit cartea. Şi cum orice bucurie trebuie plătită scump, am plătit. Cu moartea tatei.
Atunci s-a frânt ceva în mine şi s-a frânt definitiv. Am pierdut bucuria de a mă bucura. Îmi era pur şi simplu frică să mă bucur de o realizare, fiindcă ştiam că urmează plata. Şi plata nu era pe potriva bucuriei. Era cu mult mai mare. De nesuportat.
Carte cu carte, om cu om şi pom cu pom, mi-au numărat anii.
Mi-am socotit şi eu anii în cărţi, iată, la 60 de ani, aveam peste 90 de cărţi. Ce folos?
Bucuria pierise. Chiar am scris o poveste tristă intitulată: Fiica mea Bucuria. O fiică neasemuit de frumoasă şi deşteaptă care nu interesa pe nimeni. Pe care am încercat s-o ucid. Nu din frică, nu din milă, nu din gelozie.
Din zădărnicie.
Şi cred că până la urmă am reuşit. Am sugrumat-o în mine.
Şi chiar dacă n-am reuşit total, într-o zi o să reuşesc. S-o fac să nu mai mişte-n front, pentru că, nu? ea nu-mi aduce nimic. Nici măcar o lacrimă pentru tata.
Aşa că ziua morţii tatei coincide cu naşterea celei mai frumoase cărţi scrise de mine vreodată.
Nu e, cel puţin caraghios?
19 martie 2012
De Sărbătoarea Sfântului Iosif
CEZARINA ADAMESCU
Atât timp cât creaţia ta a adus bucurie cititorilor, nu, nu e caraghios. Cezarina, draga mea, sunt câţiva ani buni de când stau ascunsă după perdea şi-ţi urmăresc în taină mişcările, cuvintele sau scrierile. Eşti un geniu, după părerea mea, şi n-aş vrea să crezi că îţi aduc aprecieri gratuite determinate de vreun gând tainic, ci pentru că este adevărat, pentru că ai harul desăvârşit de a meşteşugi cuvinte într-un fel pe care nu mulţi o pot face.
RăspundețiȘtergereCred că eşti un fel de mentor mut pentru mine, fiindcă nu o dată m-am surprins citindu-te şi, atunci când doresc să învăţ ceva frumos, vin la tine şi-ţi “fur” din idei, dacă pot spune aşa. Sper să nu mă pedepseşti pentru asta.
Îţi transmit o mie de îmbrăţişări şi-ţi dăruiesc un camion de mulţumiri.
Avem nevoie de oameni ca tine.
Mulţumesc.