LABORATOR DE CREAŢIE. UN NOU ROMAN SE PREFIGUREAZĂ

CEZARINA ADAMESCU

ÎNGER ÎN OGLINDĂ

-roman-

EDITURA SINTEZE, GALAŢI, 2011

„Omul este ceea ce-şi aduce aminte de sine că este”

-Nichita Stănescu-

„Nu cine eşti interesează, ci care-ţi este sinele. Căci sinele tău este mai vast decât tine şi adevărul tău devine, într-un sens, dezminţirea ta.

Iar sinele, care a rupt cercul eului, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul mişcător în care te adevereşti în adânc

-Constantin Noica

 „În viaţa fiecăruia are loc un moment de maximă intensitate. Atunci trebuie să ştii să te accepţi. Este momentul în care eşti ceea ce eşti şi totodată ceea ce vei fi.

-John Fowles-

1.

Rezerva era micuţă şi deosebit de curată. Două paturi albe, cu noptiere melaminate în aceeaşi culoare, în faţa ferestrei, o măsuţă cu două scaune tip, cu spetează curbată, perdele imaculate cu un desen simplu, în romburi. Pe jos, gresie cu un model discret, nişte bucheţele de flori roz pal. Într-un colţ al camerei, chiuveta, străjuită de prosoape şi două pahare la oglindă în care se răsfăţau mărunţişuri de toaletă intimă, periuţe, pastă de dinţi. Alături, un creion dermatograf, ruj de buze, cîteva creme de faţă şi un flacon pulverizant cu apă de colonie.

Cineva se foi în aşternut şi Olivia deschise brusc ochii. Fixă un timp patul alb, deasupra căruia se odihnea o lustră cochetă, cu doar două abajour-uri în formă de crini albi. Încercă să se orienteze. Camera îi era cu desăvîrşire necunoscută. Cercetă cu ochii în jur în speranţa că va găsi măcar un obiect familiar. Nu reuşi să-şi amintească de câtă vreme stătea aici şi nici cum ajunsese. Instinctiv, duse mâna la frunte şi degetele i se împotmoliră într-un bandaj strâns, care-i ascundea părul. Aşadar, avea o rană la cap. Dar unde? Îşi pipăi cu teamă creştetul, cutreierându-l, de câteva ori, centimetru cu centimetru. Nu reuşi să localizeze vătămătura. Deocamdată n-o durea nimic.

Pe noptieră, câteva analgezice şi o cutiuţă cu un unguent, alături de telefonul vernil, cu discul metalic. Le studie pe rând, curioasă. La marginea patului, o pereche de papuci de catifea verde, cu câte un pompon galben. I se părură străini şi reci. Nimic nu era al ei în această cameră de spital unde se trezise pe neaşteptate. Lucruri necunoscute o înconjurau cu un soi de ostilitate. Încercă să se ridice în capul oaselor. Nu-i fu prea greu. Încurajată de acest mic succes, dădu pătura la o parte, descoperindu-şi picioarele bine formate care-i ieşeau din cămaşa de noapte din finet roz pal. O uşoară stare de ameţeală şi sfâşiere o cuprinseră şi fu gata să renunţe. Închise ochii. Încet-încet, lustra îşi încetă pendularea şi reveni la poziţia iniţială. Îşi învinse starea de slăbiciune şi-şi făcu din nou curaj. Când puse picioarele pe podea, îşi zise că n-are de ce să se teamă. Cu un gest brusc îşi înlătură pătura din jurul mijlocului şi se ridică în picioare. Făcu doar câţiva paşi spre chiuvetă şi auzi o voce:

-Papucii... De ce nu-ţi iei papucii?...

Din celălalt pat, doi ochi căprui, vioi, o cercetau cu insistenţă şi oarecare simpatie.

-Nu sunt ai mei şi nu obişnuiesc să port lucruri străine, se scuză Olivia.

Ochii vecinei de cameră se rotunjiră firesc, a mirare şi pacienta îşi ţugui buzele nemulţumită.

-Dar chiar mama dumitale ţi i-a adus ieri, împreună cu prosopul, periuţa şi pasta de dinţi...

Se întoarse spre pat şi-şi introduse picioarele reci în papuci. I se potriveau bine. Nu erau chiar noi, dar erau primitori, căptuşiţi cu blăniţă albă. Picioarele ei se relaxară şi o senzaţie de confort o cotropi dintr-o dată. Simţi nevoia să se aşeze. Erau papucii ei, dar nu-i recunoştea. Nu-şi amintea să-i fi încălţat vreodată.

Colega îi zâmbea îngăduitor şi în dorinţa de a lega o conversaţie o întrebă prompt:

-Cum te cheamă?...

Olivia o fixă expresiv şi întredeschise buzele ca pentru a rosti un nume. Cuvintele însă refuzau să-i vină în minte. Făcu un efort. Mici broboane de transpiraţie îi înfloriră brusc la rădăcina nasului. „Ei, asta-i culmea!...O să creadă că sunt nepoliticoasă şi nu vreau să-i răspund.”

I se făcu brusc jenă şi roşi puternic.

Vecina de pat părea contrariată. Crezu câteva momente că întrebarea n-a fost auzită şi repetă ceva mai tare:

-Pe mine mă cheamă Doina şi sunt profesoară de pian. Pe dumneata?...

Se simţea din ce în ce mai stânjenită. Constată cu stupoare că nu-şi aduce aminte cum se numeşte. Realitatea aceasta o izbi puternic ca un vânt nemilos şi simţi din nou acea stare de sfâşiere vecină cu leşinul. Făcu un efort vizibil să îngaime câteva scuze, dar încercarea nu-i reuşi. În cele din urmă izbucni într-un plâns convulsiv care-i zguduia umerii şi întregul trup îi fu cuprins de spasme.

Doina mai mult intui ce se petrece cu vecina ei şi coborî încet din pat. Luă de pe tăviţa aşezată pe noptieră un pahar, îl clăti şi-l umplu cu apă. I-i oferi femeii care continua să se zbuciume pe pernă.

-Bea puţină apă. Gata, gata. Linişteşte-te. Te rog să mă ierţi. N-am vrut să comit o indiscreţie. Dacă nu vrei, nu-mi răspunde. Dar mă gândeam că poate vom avea mult timp de petrecut împreună şi n-ar fi rău dacă am mai schimba câte o vorbă. Te rog, iartă-mă. Nu vreau să te supăr. Vom vorbi altă dată.

Se cuibări ascultătoare în pat, cealaltă o înveli până la bărbie cu gingăşie şi grijă aproape maternă, să n-o atingă la cap şi se întoarse cu paşi uşor spre patul ei. Pe noptieră o aştepta o carte deschisă. Intrigarea îi slăbi pe măsură ce se adâncea în lectură. Din când în când, arunca priviri scurte spre patul Oliviei dar aceasta respira cu regularitate. „E zdruncinată rău, sărăcuţa...Să fiu mai atentă cu ea până şi-o reveni.”

Simţea o undă de simpatie pentru femeia aceasta, aproape de vârsta ei, bandajată la cap şi care nu voia să-i răspundă la întrebări, să închege o conversaţie care le-ar mai fi umplut timpul. „O să mai încerc mâine”, gândi împăcată înainte de a adormi cu volumul pe piept şi mâinile sub cap.

Timpul se rostogolea ca de obicei, neînduplecat, ca un tăvălug mut, peste trupurile celor două femei aflate întâmplător, în aceeaşi rezervă.

**********

DIN JURNALUL DONEI PRIGOR

Octav era gelos pe cărţile mele. Îmi interzicea cu vehemenţă orice lucru ce depăşea sfera lui de înţelegere. Voia să mă ţină din frâu, aşa se scuza. Din care frâu?...E posibil aşa ceva? Iată că da. Mereu mă ameninţa că-mi arde cărţile sau că mi le aruncă pe fereastră de la etaj. I se părea că afectez mai mult timp lecturii decât lui însuşi. Am trăit cu teroarea aceasta, învăţând treptat să mă ascund, să-mi îngrop darurile pentru un timp mai prielnic. Când i-am cumpărat, cu banii de coşniţă, pe Ion Caraion şi Ben. Corlaciu, fără să i le mai arăt, aveam deja experienţă în arta disimulării. Nu mai puteam da înapoi. Îmi apăram cărţile cu disperarea unei mame care-şi ocroteşte cu propriul trup, copiii firavi. Sufletul meu le era pavăză.

Timpul prielnic a sosit, într-adevăr, mai târziu şi eu m-am aflat deodată în faţa unei foi de caiet, nehotărâtă, neştiind de unde să încep a-mi înnoda firul gândurilor. Nimic nou sub soare. Aşa vor fi început toţi sau cei mai mulţi dintre slujbaşii condeiului. Cuvintele au refuzat mult timp să treacă barierele nevăzute, să devină palpabile, apoi, stăruind stângace pe foaia aceea, parcă pentru a-mi aminti ceea ce trebuia făcut demult. Ele au fost singurele mele martore, suport al viselor şi al neîmplinirilor de până atunci. Cineva spunea: Chiar şi dicţionarele sunt locuri comune! Dar, de vreme ce au fost născocite de alţii şi ni se îngăduie să le folosim, de ce să n-o facem?...

De atunci, bucuriile mari şi mici le cern prin filtrul acestei nebănuite faceri. Drămuit, ca să nu se piardă nimic. Nici un cuvânt, nici un sens nu trebuiau să-mi scape. Totul reîncepea, căpătând un înţeles nou, de la acest prag, pe care, dintr-un avânt juvenil, am cutezat să-l sar, să mă încumet. Iureşul care a urmat e acaparator şi tentant şi mi-a dăruit neprevăzute satisfacţii şi bucurii spirituale.

Jumătate uitare – jumătatea aducere aminte, am început să străbat coridoarele nesfârşite ale fanteziei, încercând să adun, să scad, să îmbin, să înlătur, să caut măsura exactă a ceea ce simt.

Schimbând câteva vorbe de troc la Porţile Arcadiei mele, mă întorc la jurnalul acesta spiritual, ucenicia mea esenţială, ca după un drum lung, istovitor şi plin de hăţişuri, dar cu temei, când, în sfârşit ajungi obosit, dar mulţumit că eşti iarăşi acasa fiinţei în care sălăşlui.

*

Un clinchet uşor de flacoane o făcu să se mişte în aşternut şi să suspine. Vag, îşi dădu seama că o umbră se învârtea pe lângă patul ei. Îi întunecă o clipă faţa şi ea făcu efortul să deschidă ochii. Mijindu-şi genele, întrezări silueta vecinei de pat, aplecată asupra sa. Vru să-şi aleagă o poziţie mai convenabilă dar simţi că mâinile îi erau ţintuite. Brusc făcut ochii mari şi abia atunci observă stativul pe care era fixat un aparat perfuzator, urcând-coborând un lichid incolor, fără ca ea să-i înţeleagă rostul. Tresări vizibil neştiind ce se întâmplă. Cealaltă îi zâmbi cu simplitate în timp ce cu o mână îi pipăia fruntea.

-Stai, te rog, liniştită. Nu ai voie să te ridici. Ai avut o noapte foarte agitată. Se pare că greul a trecut, dar am primit instrucţiuni să-ţi iau temperatura şi să supraveghez aparatul până vine sora de serviciu. Ai cam pus pe zbucium o armată întreagă de medici, astă noapte. Acum îţi administrează în perfuzie, soluţie de glucoză hipertonică. M-ai speriat puţin, dar am fost, cum se zice, pe fază. În orice caz, starea ta s-a ameliorat simţitor. Mă bucur că sunt alături de tine.

Îi mulţumi din ochi cu recunoştinţă. Buzele i se întredeschiseră şi murmură şoptit:

-Spune-mi, n-ai cumva o oglindă?...

Doina îi făcu din ochi ştrengăreşte:

-Ştiam c-ai să te faci bine foarte repede. Când o pacientă cere o oglindă, ăsta-i primul semn că e pe cale să se în zdrăvenească. Revenirea ta va fi uimitoare, dacă din primele clipe de cum te-ai trezit, vrei să afli cât eşti de frumoasă. Nu-ţi văd părul, dar, în ce te priveşte, pot să te asigur că nu eşti deloc de lepădat. Puţin cam palidă, dar nici asta nu te dezavantajează. Pregăteşte-te. În curând o să vină vizita şi vreau să fim la înălţime. Dacă vrei, îţi dau rujul meu de buze, cred că te prinde culoarea. Eu l-am numit, „ruj roşu pentru zile negre” şi chiar aşa s-a dovedit. De multe ori când eram la limită, puţin ruj, îmi îndulcea starea de spirit. Nu ştiu de ce. Poate c-am văzut odată un film...Ei dar nu e timp de povestit...O să ţi-l povestesc cum o femeie a învins cancerul de sân datorită optimismului şi încrederii.

Olivia făcea eforturi să prindă din zbor torentul de vorbe care aterizau spre ea, ca franjurii unui duş binefăcător, încercând să le înţeleagă pe deplin sensul. O urmărea însă cu dificultate. Un gând îi furnicărea tâmplele şi nu-i dădea pace.

-Nu cumva ştii unde mi-e poşeta?...

Doina chicoti.

-Poşetă, aici?...Nu ştii ce vorbeşti...Unde s-a mai văzut ca bolnavii să-şi permită să aibă lucruri personale în rezervă. În afară de obiectele de igienă personală, bineînţeles. N-ar fi reglementar. De altfel, cred că ţi-a fost oprită în ziua în care te-ai internat. Dar de ce te interesează?...Dacă ai nevoie de batistă, găseşti pe noptieră. Şi câteva cărţi aduse de mama ta. Îţi ştie preferinţele, desigur.

-Nu, nu pentru batistă o căutam, bâigui Olivia şi se împurpură. Îi era jenă să-şi mărturisească gândul. Căuta poşeta pentru a-şi cerceta buletinul de identitate. Bănuia că trebuie să fie pe acolo, pe undeva. Nu-i putea mărturisi colegei că nici acum nu-şi amintea propriul nume. Nu mai avea identitate şi, ceea ce i se părea îngrozitor, nici un alt amănunt legat de viaţa ei intimă, nu-i venea în minte. Era o femeie fără amintiri, fără vârstă. Nu mai era nevoită, ca altădată, să rişte încercarea de ucidere a sinelui de către propriul sine.

Doina îi bănui frământările şi se apropie de pat, binevoitoare.

-Nu te mai frământa degeaba, Olivia. Ai o mică amnezie retrogradă din care îţi vei reveni, fără doar şi poate. Oricui i se poate întâmpla. Nu te mira că am aflat cum te cheamă. Ţi-am văzut fişa medicală. Mai ştiu că ai 35 de ani şi ai suferit un accident. Nu trebuie să te pierzi cu firea. E foarte important să nu-ţi pierzi speranţa, să lupţi cu tine însăţi pentru a învinge slăbiciunea şi boala.

Ochii Oliviei se umeziră. Nici nu încerca să-şi ascundă emoţia. Doina o mângâia pe mână atât cât îi permiteau chingile aparatatului perfuzor.

-Hai, curaj, cel puţin două săptămâni cât o să fiu lângă tine, sper să-ţi fiu de folos. La mine e ceva mai uşor şi nu necesită repaus absolut.

În clipa aceea se auziră paşi şi glasuri pe coridor. Doina se precipită spre patul său intrând în el şi acoperindu-se cu pătura. Îşi aranjă şuviţele blonde, rebele care se încăpăţânau să-i umbrească obrazul, după urechi. Îşi umezi buzele şi închise ochii. În clipa aceea uşa se deschise larg şi îşi făcură apariţia doi bărbaţi şi două femei în halate albe.

Primul, înalt, corpolent, uşor încărunţit şi cu obrazul palid, umbrit de două lentile groase, puternice, cu mâini îngrijite şi degete subţiri, osoase, secondat de psihanalist care înainta cu un aer degajat, urmat de asistente. Se îndreptară spre patul Doinei. Neurologul abordă un surâs de mulţumire. Era în ordine. Aerul ei ştrengăresc, ochii vioi, în permanentă mişcare, întreaga înfăţişare plăcută nu-l înşelau. Bolnava intra în convalescenţă cu un tonus ridicat, la fel cum străbătuse şi boala, învingând-o în cele din urmă. Zăbovi câteva clipe cu întrebările de rutină, temperatură, apetit, somn, stare generală. Asistenta îi dădea răspunsurile din fişa de observaţie.

Când se întoarse spre patul Oliviei, aceasta îşi simţi obrajii dogorând de emoţie. Medicul o cercetă stăruitor, aplecându-se deasupra ei cu blândeţe pentru ca femeia să-şi cruţe forţele.

-De ajuns cu perfuzia. Să eliberăm prizoniera, se adresă uneia dintre asistente care scoase aparatul din funcţiune cu atenţie. Aşa mai merge... Mulţumită, domnişoară?...Şi pentru că ai fost ascultătoare, vreau să te recompensez. Îţi dau voie să-ţi anunţi prietenul că de mâine poate veni să te viziteze. Dar numai câte zece minute pe zi. OK?

Privi preocupat foaia de observaţie şi o cută i se adânci pe frunte. Olivia făcu o mişcare în aşternut ca pentru a se ridica. Fu oprită la timp.

-Nu ai voie să te dai jos din pat, deocamdată. Eşti prea slăbită. Te rog să fii înţelegătoare ca şi până acvum, altfel îţi pun interdicţii, o mustră blajin doctorul.

-Domnule doctor, îndrăzni Olivia în cele din urmă, dacă-mi îngăduiţi, care prieten?...

Amândoi o priviră cu atenţie, apoi se uitară semnificativ la colaboratori. Conştiincioasă, asistenta şefă nota ceva în foaia de observaţie.

-Oricare, domnişoară. Să nu-mi spui că nu ai nici un prieten. Aşadar, ne-am înţeles?...

-Vă mulţumesc, domnule doctor, reuşi să îngaime abia auzit.

Vizita se sfârşise şi ea realiză abia cînd paşii încetară pe coridor, că doctorul nu-i spusese întâmplător că are voie să primească vizita prietenului, ci pentru a o testa dacă îşi revenise din starea de şoc. „Altfel ce l-ar intreresa pe dumnealui de prietenul meu?... Care prieten?” – se trezi punându-şi aceeaşi întrebare şi o firească stare de spaimă anticipativă îi străbătu fiinţa. „Sunt pierdută, mai avu puterea să gândească. Nu ştiu nimic despre mine, despre oamenii apropiaţi şi dragi, nu mă leagă de trecut nici un fir, nici o întâmplare oricât de neînsemnată, nu mă pot agăţa de nimic”.

După vizită, Doina se cuibărise în aşternut şi adormise. Îi era de ajuns noaptea agitată prin care trecuse, veghea prelungită asupra Oliviei o epuizase. Nu-i trebui mai mult de un minut pentru a i se auzi respiraţia calmă, regulată. Cealaltă rămăsese lividă, uşor încruntată, urmărită necruţător de propriile gânduri. „Ce-mi va rămâne de făcut de aici înainte? De unde vin şi încotro mă îndrept? Parcă-s aterizată de pe alt tărâm îndepărtat, necunoscut, iar acum mă aflu într-o ţară a nimănui pe care trebuie s-o explorez metru cu metru. Cine ştie dacă mă voi simţi în stare?...Propria-mi fiinţă mi-e de-a dreptul străină şi ostilă. Oare cât timp îmi va trebui să mă obişnuiesc cu ea, s-o supun, să-i aflu tainiţele? Ce fel de femeie voi fi fost până acum?”

O cotropi imediat o aprigă nevoie de autocunoaştere. Dădu pătura la o parte şi încet, cu prudenţă, atinse cu picioarele podeaua. Papucii o primiră şi de această dată, binevoitori. Se ridică şi merse la oglinda de la chiuvetă. Privi cu atenţie. De cealaltă parte, o cerceta un chip atrăgător, însă fără nimic provocator. Doi ochi căprui cu irizări de galben şi verde, strălucitori şi curaţi, sprîncene frumos arcuite, nas potrivit, cu o uşoară deviaţie de sept spre stânga, aproape insesizabilă, gură plină, frumos desenată. „Nu s-ar zice că sunt o femeie fatală, care să stârnească pasiuni ucigătoare, dar nici de lepădat nu sunt, aşa cum s-a exprimat Doina.” În fine, obrazul palid, pomeţii proieminenţi delimitau relieful obrazului cu graţie, dându-i un plus de farmec. Îşi cercetă fruntea, atât cât îi permitea bandajul. Tresări vizibil când zări între ochi, acolo unde începea sprânceana dreaptă, o cicatrice verticală, roşie. Părea nu prea veche. Un semn, o tăietură care, pare-se, fusese destul de adâncă, de vreme ce lăsase o asemenea urmă. „Un rid mai serios” – gândi cu oarecare strângere de inimă privind încrengătura de riduri minuscule dimprejurul ochilor.

Cearcăne violacee îi dădeau obrazului un aer de oboseală şi resemnare premature. Avu un gest tresărit ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva, un accesoriu, un privilegiu esenţial al cunoaşterii străbătând ca un diametru de foc lăuntrul sferei sale existenţiale. O posibilă electrocutare n-ar fi zdruncinat într-atât trupul femeii care fu cuprins de un tremur nestăpânit. Neajutorată, din nou, se cuibări şi mai mult în propria-i stare. Auzea desluşit o anarhie de glasuri interioare şi un strigăt primordial izvorât din rărunchii memoriei îşi făcu apariţia în spaţiul de înstrăinare, până unde?...

Simţi o constrângere din partea obiectelor însufleţite deliberat. Aerul căpătă forme şi rotunjimi temporale, clipa îi scăpă printre degete şi în liniştea fragmentată, un foşnet de păsări anonime înveli dimineaţa cu diagrame solare. Un patetic joc sugerând ceremonialul alcătuit din secvenţe disparate, al închipuirii.

Ochii, doar ei se încăpăţânau să rămână limpezi, plini de speranţă. Niciodată nu plămădise în memorie vreo relicvă, să-i demonstreze că totuşi există şi iată, se afla supusă memoriei acestui ciudat ermitaj dintre sine şi sine, spaţiu precar de dispută, cu nici un contur pe retină. „Nu sunt decât o fiinţă nelocuită. Tot ce ating mă sperie, aşa cum mă sperie, năpăditorul departe. Poate că e o stare de moment, cine ştie? Acum, orice făptură ar putea deveni pentru mine un înger”.

Respira sincopat, fără să ştie încotro o preumblă fragilele aripi. Oglinda îi reda, fidelă, un chip preocupat, încrâncenat în efortul gândirii. O voluptate năvalnică îi ascuţi simţurile. Era femeie, fără doar şi poate, femeie în deplinătatea şi frumuseţea cuvântului, de la bandajul ce-i acoperea creştetul până la vîrfurile unghiilor.

Îşi trecu degetele tremurătoare pe gâtul fierbinte, suplu, ele alunecară în jos luând forma sânilor plini, înspre mijloc. Îşi pipăi talia, întâlni mai jos coapsele generoase, pântecul rotunjit fără exagerare care, lăsându-se astfel atins, îi trezi curiozitatea. Oare cunoscuse vreodată miracolul genezei, ascunsese în adâncul său vreo fiinţă? Nici măcar asta nu ştia şi în clipa aceea simţi o nevoie aprigă de certitudine. „Cum să aflu?”

O nelinişte dureroasă puse din nou stăpânire pe întreaga ei fiinţă, în timp ce câteva lacrimi complice, ţâşniră din ochii ei întrebători. O senzaţie de greaţă se ivi pe neaşteptate, persistentă, o dată cu durerea de cap care parcă abia aştepta să izbucnească. Fu cuprinsă de ameţeală. Singura dorinţă era să se întoarcă în aşternut şi să închidă ochii. Ajunse târşindu-şi paşii, se prăbuşi deasupra păturii fără să mai ia seama la nimic. Se simţea vlăguită, secată de orice simţire. Căzu într-un somn greu, fără vise.

*

FLASH BACK:

O plutire în afara materiei, o desprindere calmă de celulele viului. În drum spre sinele său anonim, albul barbar al memoriei vlăguind încăperea. Colacul de salvare aruncat pe nisip, punct de sprijin alunecos, stârnind cercuri concentrice de întuneric, ca o promisiune, niciodată la timp, paşii târşiţi ai disperării, care nu se împarte cu nimeni, sângele bântuit de fantome, în somn, lenevindu-se...

Copleşitoare, senzaţia înstrăinării, iar pe fondul acesteia, uitarea devorând toate chipurile, laolaltă cu fapte şi întâmplări parcă nicicând petrecute. Un zid alb peste tot ce-a fost viu. Neputinţa de a rămâne în faptul cuiva, dăruită candorii, într-un ostrov de visare, ca într-o dulce robie, pe măsură ce gândurile s-ar preface în cai alergând alergând, pe terenul viran al aducerii aminte.

Nici unul din faptele acestei lumi noi, în care se trezise, nu-i mai părea evident, îndeobşte, estompându-şi prezenţa în desişul incert, în aburul dens al trecutului şi invers, nisipul mişcător al aducerilor aminte fusese brusc înghiţit de calma întindere a apelor adânci şi necunoscute ale prezentului. Un real fuzionând perfect cu imaginarul, conducând totodată la repetate incertitudini, supraetajare de planuri, stelaje ameţitoare, gata oricând să se năruie.

În crugul acesta de gânduri, toate anotimpurile fiinţei sale îşi căutau exasperate, învrednicitul temei pentru rotire.