GRIGORE VIERU, CELE MAI FRUMOASE POEZII, Editura JURNALUL, Bucureşti, 2009
A intrat deja în tradiţie ca, periodic, JURNALUL NAŢIONAL să ofere cu generozitate cititorilor săi, CD-uri, DVD-uri şi cărţi de colecţie, de mare valoare patrimonială, la un preţ foarte accesibil, colecţie îmbogăţită cu voci din fonoteca de aur, ori cu lucrări din fondul de carte naţional, fapt îmbucurător pentru marea majoritate a cititorilor care nu ar avea altfel, posibilităţi de achiziţie.
De această dată, luni, 16 februarie 2009 Jurnalul Naţional a avut binecuvântata inspiraţie de a edita la Editura Jurnalul, volumul antologic de excepţie, dedicat memoriei marelui Poet naţional basarabean GRIGORE VIERU, volum numit cu titlul unei colecţii a Editurii Albatros, CELE MAI FRUMOASE POEZII, un tiraj foarte generos de 50.000 de exemplare, care au ajuns în mâinile cititorilor din ambele ţări.
Este, de fapt vorba, de retipărirea, la iniţiativa inspirată şi generoasă a Domnului Marius Tucă, director al acestui ziar, a antologiei: „Strigat-am către tine”.
Volumul, frumos îngrijit, beneficiază de o prefaţă generoasă, scrisă de Poetul Adrian Păunescu şi, în mod cu totul emoţionant şi tulburător, având în paginile sale, şi Ultimul articol al lui Grigore Vieru, ca o replică în urma atacurilor din presă, acest articol fiind comentat cu mare mâhnire în suflet de către Poetul Adrian Păunescu.
Este vorba de un zguduitor text apărut în cea mai importantă publicaţie literară românească din Basarabia, „Literatura şi Arta” – în ziua de 15 ianuarie 2009, text intitulat „Noi atacuri golăneşti în presa oficială”, în care, cu mare durere, Grigore Vieru divulgă faptul că a fost din nou „descoperit” spion român, în două ziare, „Flux” şi „Moldova suverană” şi Poetul îşi revendică dreptul de a-şi apăra demnitatea şi onoarea de om.
Într-un scurt Post-scriptum la textul cu pricina, Grigore Vieru întreba respectivele ziare:
„Cum poţi fi spion al Limbii strămoşilor tăi, al Istoriei neamului tău, al propriilor suferinţe?”
Aproape că nici n-ar mai fi nevoie de comentarii, atât este de absurdă ideea ca acest uriaş Poet, să fie spion.
Textul este comentat în volum de către Poetul Adrian Păunescu în articolul numit: „Marele spion român în spaţiul românesc”.
Poetul Adrian Păunescu, pe sfântă dreptate, încearcă o reparaţie a memoriei Poetului basarabean, „un fel de gest de participare la reconstrucţia casei poetului, după ce acesta s-a mutat în altă casă, cea veşnică”.
„În cele mai bune poezii ale sale – scrie Adrian Păunescu, Grigore Vieru e simplu, nu numai ca iarba, nu numai ca pâinea, ci şi ca Biblia”. Magistral exprimat acest adevăr!
„Trebuie să-ţi fi ajuns sufletul un trist şi searbăd deşert (chiar dacă multilingv) ca să bagatelizezi, din dezhidratarea ta de care nimeni nu e vinovat, cărţile, viaţa, şi, acum, mormântul lui Vieru.
Din ce perspectivă scriu eu toate acestea? Din convingerea că, atunci când supravieţuitorii „cumplitelor vremi de acumu” îşi vor crea vizibilitatea necesară către valori, ei vor descoperi în Vieru pe unul dintre cei mai valoroşi, mai importanţi şi mai curaţi poeţi ai limbii române.
Vieru e marele spion român în spaţiul românesc şi, de curând, în cer:
Simplu ca iarba.
Simplu ca pâinea.
Simplu ca Biblia.
2-3 februarie 2009
Adrian Păunescu
Prefaţa poartă un titlu omagial grăitor: „Peste viaţă şi moarte, Opera” –Adrian Păunescu despre Grigore Vieru- POETUL DIVIN AL NEAMUMULUI ROMÂNESC.”
Prilej pentru prestigiosul bard român de a-i evoca în emoţionante pagini, viaţa şi opera marelui dispărut, prieten şi frate – Grigore Vieru, de a scoate la iveală o prietenie pe viaţă şi pe moarte în care nici una din părţi n-a trădat.
Poetul de referinţă al Basarabiei şi al întregii ţări – aşa îl numeşte Adrian Păunescu pe Grigore Vieru.
Cutreierând „pe harta mică a României Mari” - care este Poezia, Grigore Vieru „se confundă, prin profesia lui,/ cu tragedia de la graniţa poporului său” („Sens unic”) - scria Adrian Păunescu în iunie 1992 în Jurnal de front, când a mers, alături de Grigore Vieru pe linia întâi în Transnistria („Cu Vieru, în 1992, pe graniţa latinităţii. Transnistria, linia întâi”).
Acolo, Grigore Vieru, cu o forţă nebănuită, în pofida vocii scăzute, dar cu rezonanţă şi foarte percutant în sufletele românilor, aşa încât, glasul său este auzit de sute de soldaţi: „Grigore le vorbeşte cinstit şi convingător./ Are în tot ceea ce zice, în toate gesturile lui,/ Ceva de călugăr inspirat şi hieratic” („Să nu vorbiţi despre Unire”).
Prefaţa se încheie cu ultimele zile din viaţa marelui Poet, zilele de chin şi agonie în care milioane de oameni se rugau pentru revenirea sa, dar şi cu un poem tulburător, versuri pe care le redăm integral pentru dureroasa şi înlăcrimata frumuseţe sălbatică a lor, versuri rămase în conştiinţa participanţilor:
„IARTĂ-NE, GRIGORE! – versuri citite de autor la ceremonia funerară: Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul,/ Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău,/ Trec lumânări aprinse, spre Rai, la Chişinău,/ Bat clopotele-n ţară la moartea lui Vieru.// De fapt, pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine,/ În vălmăşagul vremii isteric şi corupt:/ Adevărata ţară se află dedesupt,/ Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.// Mai până ieri, Vieru venea la noi în casă/ Şi ne purta de grijă, cu sufletul lui bun,/ Şi în zadar cuvinte, în cinstea lui se spun,/ Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.// Îngheaţă parcă focul, pe toate-aceste vetre,/ Pe unde el, divinul, a suferit nedrept,/ Când iudele, zdrobindu-i şi cap şi scris şi piept,/ Pe străzi şi în ziare, au dat în el cu pietre.// Cinstit şi vulnerabil, dar ne-ncercat de teamă,/ Siberia sfidând-o cu-n pâlpâit plăpând,/ El ţara lui întreagă, purtându-şi-o în gând,/ Credea suprem într-însa, ca-n propria lui mamă.// Şi, totuşi, n-are nimeni o simplă remuşcare/ Pentru calvarul zilnic al marelui poet?/ Şi totuşi, n-are nimeni o urmă de regret,/ Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare?// Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii,/ Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc/ În ură şi-n trădare, copiii noştri cresc,/ Mai oameni decât omul, or să ajungă câinii.// În cel ce pleacă astăzi, din strâmba noastră lume,/ A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam/ Şi eminesciana pereche, râu şi ram,/ Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume.// Se află în morminte o Românie-ntreagă/ Şi am rămas deasupra, nevrednici, noi, cei vii,/ Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi/ Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă.// S-a-ntunecat pământul şi lăcrimează cerul,/ Românii plâng plecarea poetului divin,/ Şi semne dinspre case şi din morminte vin,/ Acum, spre Eminescu a şi pornit Vieru.// Nefericită vreme-a noroaielor majore,/ Din nou se-aşează vama şi graniţa-ntre fraţi,/ Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi,/ Îţi murmurăm adio şi iartă-ne, Grigore. 19 ianuarie 2009”.
Adevărul este că, Poetul Grigore Vieru va rămâne pentru tot românul iubitor de mamă, de poezie, de neam şi de limbă ( la Poet acestea se contopesc într-una singură care poartă numele de Iubire) – o nevindecabilă rană.
Un bogat material documentar, omagial şi evocator, însumând 32 de pagini de jurnal, presărat cu fotografii şi poeme oferă Suplimentul de colecţie, cu mărturii emoţionante, rupte din carne şi din sânge, rupte din lacrima ierbii, ale celor care l-au cunoscut şi iubit pe Grigore Vieru. S-au folosit imagini din arhiva familiei Vieru care ilustrează cât era de iubit şi apreciat.
Iată câteva din aceste mărturii:
„Îmi amintesc tot mai mult acea aură creată în jurul chipului său, mai tânăr decât îi era vârsta, şi pe care vedeam adunată toată suferinţa şi bucuria poporului care ni l-a dăruit. Şi m-am mirat în sinea mea că avea ochii albaştri şi părul rarefiat ca al unui copil alintat. (…) Şi nu voi uita niciodată cum Grigore Vieru ne-a spus că nu ne îmbrăţişează, ci ne cuprinde. La plecare, şi-a desfăcut uşor coşul pieptului şi ne-a înghiţit în fiinţa lui.” (Daniela Şontică).
Una din imaginile folosite în Supliment înfăţişează piatra de pe mormântul pe care şi-l pregătise Poetul, alături de mama sa, şi pe care se vede inscripţionat, epitaful pe care şi l-a compus: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.
Mărturia fiului său Călin este înduioşătoare, fiindcă revendică un timp al copilăriei în care şi tată şi fiu se confundau în joacă: „Tată, eu am descoperit nişte figuri care mă vor ajuta să-i trântesc pe colegii de clasă.” Tata a intrat imediat în rol şi mi-a zis: „Ia demonstrează-mi!” Vreo săptămână după aceea ne-am tot trântit prin casă ca doi copii. Acum îmi dau seama cât de mult am profitat de caracterul lui copilăresc. Era atât de uşor să-l conving să-mi ia o jucărie”.
Şi fiul Teodor mărturiseşte: „În clasa a treia învăţam poezii scrise de tata, mi se părea cât se poate de firesc să fie aşa, mă bucuram şi eram mândru că profesorii vorbeau la orele de limba română cu multă admiraţie de Grigore Vieru şi de creaţia lui. Din patriotismul lui ne-a transmis şi nouă, dar din talentul de a scrie, din păcate, nu.”
În cuvinte cât se poate de simple, soţia Poetului, Raisa Vieru evocă principalele momente din viaţa lor.
„Nu făcea parte din nici un partid. Partidul lui a fost Limba Română şi poezia.”
O mărturie generoasă oferă prietenul său, Poetul Adrian Păunescu despre cum l-a cunoscut şi ce i-a legat atât de strâns:
„…la rândul meu citisem în urmă cu mult timp o carte a lui Grigore Vieru dedicată mamei, în alfabet chirilic. Şi îmi dădea aceeaşi impresie pe care mi-o lăsau fotografiile românilor din Ardeal îmbrăcaţi în haine militare austro-ungare. Aşa era poezia lui Grigore Vieru în alfabet chirilic. Şi el, în poeziile lui tipărite în alfabet chirilic, spunea adevăruri româneşti de o profunzime excepţională şi de un curaj care putea să-l ducă la zid, la Curtea Marţială, pentru că după ce numeroase poezii evocau figura mamei, nevoia fiilor de mama lor, nedreptatea care se face mamei, el venea cu acest final, simplu şi genial: „Mamă, tu eşti patria mea!” Era decodarea întregii lui suferinţe, fiindcă el pe de o parte îşi iubea mama de la Pererîta, pe de altă parte îşi iubea mama simbolică – ţara, România – asta a fost una dintre obsesiile poeziei lui”. (...)
„Chiar dacă Basarabia nu se va întoarce la patria mumă în următorii doi, trei, cinci ani, chiar dacă nu se va întoarce, Doamne fereşte!, niciodată, Grigore Vieru, poetul basarabean, va rămâne în mod ireductibil un mare poet român. Iar poezia patriotică nu e pentru el o glumă, un joc de ţurcă, nu e pentru el o pălăvrăgeală sinonimică şi tautologică, ci un destin, o suferinţă.” (…)
„La Vieru poezia e un mod de a se despovăra, o mărturisire, Vieru este unul dintre marii poeţi de dragoste ai lumii, unul care consideră şi poezia patriotică tot poezie de dragoste.”
Adrian Păunescu îi face un portret neaşteptat:
„Avea un halou de lumină, care impunea şi în faţa securiştilor moldoveni şi ruşi.”
Emoţionantă este şi prietenia care l-a legat de Nichita Stănescu, prietenie evocată de Adrian Păunescu:
„Când povestea despre întâlnirea lui cu Nichita şi despre felul cum l-a dus Nichita la un zid şi i-a spus: „Urcă-te pe umerii mei şi ai să vezi casa lui Eminescu”, iar dincolo nu era nici o casă, dar Nichita i-o descria şi Vieru îi spunea: „Da, da, o văd, o văd”.
Dragostea de aproapele era esenţială pentru Grigore Vieru. Iată ce spune, în acest sens, Adrian Păunescu despre cum iubea Poetul şi cum se apropia de oameni:
„Vai, cum vorbea în public, cum se apropia de ardeleni, de oamenii simpli, cum se apropia de intelectualii din Ardeal! Voiau să fac mari festivaluri cu el, unii dascăli au şi venit pentru el de prin zona Petroşanilor la Geoagiu să-l întâlnească, să se bucure de geniul lui. Şi el ţinea foarte mult la cititorii şi în genere la contemporanii lui. În noaptea accidentului, venea de la serbarea Eminescu, el n-a apucat să se izoleze, n-a putut să dispreţuiască oamenii. A ştiut bine să iubească şi să transforme iubirea lui de femeie, iubirea lui de ţară, iubirea lui de mamă într-o operă poetic absolut fenomenală, aşa cum spun în finalul prefaţei pornind de la un vers al lui Grigore de pe crucea de la Pererîta: „E simplu ca iarba, e simplu ca pâinea, e simplu ca Biblia”. Acesta e, în haosul momentului, portretul lui Grigore Vieru.
Adrian Păunescu vorbeşte şi despre clasicitatea lui Grigore Vieru şi faptul că trăsătura lui fundamentală era – omenia.
De asemenea, subliniază faptul că i s-a decernat o medalie prea târziu, când acesta nu mai era în viaţă.
Jurnalista Violina Crăcană, secretar de redacţie la „Flacăra” lui Adrian Păunescu, dă o mărturie emoţionantă:
„Nu mai ştiu exact când l-am văzut prima oară. Dar parcă îl ştiu de când lumea. Aş îndrăzni să spun că era un om continuu.”
Ilustrul poet Nicolae Dabija spune: „Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un simbol al Basarabiei înstrăinate.” (…) „A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a compus cântece care să ne îmbărbăteze. Poeziile lui Vieru, odată scrise nu mai erau ale lui. El era al lor. Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând numele autorului.”
Tot Nicolae Dabija face aprecieri elogioase cu privire la opera lui Grigore Vieru:
„Pentru noi, Grigore Vieru a însemnat un model de scriere.
Scrisul lui s-a situat la hotarul dintre Ceva şi Altceva, mereu Altceva, Poetul durându-şi zidirea pe fundamentul pus de marii ctitori ai literaturii române, el sporind-o în înălţime cu pietrele proprii. Spre deosebire de unii tineri condeieri care au îmbătrânit fără să se maturizeze, Vieru n-a fost tânăr niciodată. El s-a născut bătrân. Ca poet, evident.”
Poetul Arcadie Suceveanu spune: „O dată cu trecerea timpului, s-a constituit mitul Grigore Vieru, aura sa poetică şi mesianică a crescut. Poetul a devenit, în chip firesc, simbolul renaşterii naţionale, figura tutelară a Basarabiei. Pentru mulţi, el simbolizează Poetul.”
Şirul mărturiilor continuă şi sunt toate emoţionante şi tulburătoare.
În mod surprinzător, fostul preşedinte Ion Iliescu, declară:
„În cazul marelui dispărut, biografia şi poezia s-au întâlnit într-un singur şi tulburător destin. Nu e deloc întâmplător că viaţa pământească a lui Grigore Vieru s-a oprit după ce se întorcea de la o manifestare consacrată poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Pentru Vieru, Eminescu a fost marele român al istoriei, a fost icoană şi sens. Eminescu a fost cel care l-a ajutat să nu fie în exil în propria limbă, a fost drumul dintâi şi cel de pe urmă.”
Academicianul Mihai Cimpoi spune, la rândul său:
„A fost o Fiinţă întru Poezie. Între El şi Poezie se poate pune un semn de identitate absolut. Cu o înfăţişare isusiacă, fragil, întruchipând Copilul şi poetul, Copilul-Poet, a purtat o aură de sfinţenie care ne aruncă raze de lumină şi înseninare şi după plecarea sa supărată dintre noi (din cauza murdăriilor şi insinuărilor unor trădători şi impostori.)”
Academicianul Eugen Simion face unele aprecieri însemnate cu privire la personalitatea Poetului:
„Partea frumoasă a lui e aceea care l-a transformat într-un fel de simbol al Basarabiei este faptul că el şi-a asumat acest destin al lui”. (…)
„Lacrima lui este o poezie duioasă, o poezie înduioşată, plin de roua singurătăţii şi roua durerii, a suferinţei, însă această voce biblică într-un fel, mesianică se aude, se simte în versurile lui.”
Academicianul şi istoricul Răzvan Theodorescu îl numeşte pe Grigore Vieru: „eroul luptei naţionale pentru alfabet latin şi limba română”, amintindu-şi: „L-am întâlnit ultima oară la Academia Română la 18 decembrie 2008, la decernarea premiilor Academiei, şi acolo sub cupolă a fost ultimul gest pe care l-am făcut faţă de Grigore Vieru, atunci ne-am spus ultima dată „frate Răzvane” şi „frate Grigore”, pentru că el într-adevăr trăia într-o atmosferă de emulaţie şi de tradiţie paşoptistă, patriotică.”
Unul din cei opt sute de mii de români basarabeni care în timpul celor două refugii au plecat din calea Armatei Roşii, Alexandru Mironov, mărturiseşte despre Poet:
„Apariţia lui Grigore Vieru a însemnat aer proaspăt.” (…)
„Popular în Basarabia, şi nu numai, Grigore Vieru avea o extraordinară capacitate de a striga foarte tare vorbind încet.”
Alte mărturii emoţionante sunt date de oameni de cultură şi artă: Benone Sinulescu, Mirabela Dauer.
Maestrul Gheorghe Zamfir spune: „Vieru rămâne, cred eu, cel mai mare poet după Eminescu. Se făcea un calcul că ar fi Arghezi. Alţii ziceau că Voiculescu. Alţii că ar fi Nichita Stănescu. Eu cred că este Grigore Vieru. Fratele Vieru era un om al Crucii, un poet care—şi căuta calea spre sfinţenie.”
Rapsodul Tudor Gheorghe, cel care-i cântă cel mai mult versurile, spune şi el:
„Versurile veneau la Grigore Vieru dintr-o stare poetică firească. Scria dintr-o spontaneitate interioară extraordinară. El este unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat limba românească.” (…) „Numele lui deschidea inimile tuturor. Tot ce era de sorginte moldovenească la numele lui nu aveau decât să lăcrimeze, să simtă, să se bucure. Erau la picioarele sufletului său”.
Preşedintele Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, Victor Crăciun, dă şi el o mărturie admirabilă:
„A urmat primul Pod de Flori care cuprindea opt puncte nodale, din nord, de la Miorcani la Galaţi.” (…) …deşi suferind, a plecat din spital pentru a veni la marea sărbătoare a fraţilor de pe cele două maluri de Prut. Grigore Vieru împreună cu preotul satului s-au folosit de o barcă şi au trecut în România la serbarea de frăţietate. Numai că, aproape incredibil, deşi era o duminică încă friguroasă de început de mai, mulţimea a sărit în Prut, în jurul bărcii lor, trecând apele ca Moise din Biblie şi jucând „Hora Unirii” în mijlocul Prutului. Ajunşi pe malul drept, oamenii l-au luat în braţe, producându-se o fabuloasă întâlnire care, dacă se generaliza, atunci Basarabia revenea la Patria Mamă.”
Actriţa Rodica Mandache spune:
„Grigore Vieru avea demnitate şi o eleganţă firească necontrafăcută, tandreţe şi delicateţe sufletească, tensiune şi încărcătură de subînţelesuri. A fost un mare artist neliniştit, aspirant la puritate şi desăvârşire. A fost un mare român. Un luptător necruţător cu sine şi sincer. Iar sinceritatea lui avea transparenţa aerului.”
Apreciata solistă Anastasia Lazariuc mărturiseşte:
„Prin versurile sale, prin harul său de a pune fiecare cuvânt la locul potrivit, Grigore Vieru ducea povestea unui popor simplu care s-a luptat cu atâtea suferinţe. Cât voi trăi ăi voi cânta cântecele. Prin versurile sale sper să pot transmite tot ce a lăsat în urma sa marele Grigore Vieru.”
Acestea sunt o parte din mărturiile unor personalităţi menite să contureze personalitatea Poetului dispărut. Vor mai fi şi altele.
Deja, iniţiativele au pornit să-i revendice locul pe care-l merită. Aşa este şi Blogul personal, creat în ziua în care Poetul ar fi împlinit 74 de ani, pe data de 14 februarie 2009. El cuprinde Biografia, Creaţia, Mediateca, Mărturisiri, referinţe critice, fotografii, versuri, versuri dedicate Poetului, cântece pe versurile sale, Linkuri. Adresa blogului omagial este www.grigorevieru.md. Şi oricine poate trimite mărturii şi documente pe această adresă. O iniţiativă merituoasă a realizatorilor blogului.
O altă iniţiativă admirabilă este cea din 26 septembrie 2008, când, Şcoala primară nr. 83 din Chişinău a luat numele de Şcoala primară Grigore Vieru, prin Decizia 54/5 a Consiliului municipal Chişinău/ 8 august 2008, manifestare festivă la care a participat Poetul cu familia, academicianul Mihai Cimpoi, oficialităţi şi peste 500 de copii şi cadre didactice din această şcoală, după cum relatează Raisa Ciobanu în Blogul amintit.
Ar fi total inoportun şi neproductiv, o încercare de exegeză a poeziilor din volumul CELE MAI FRUMOASE POEZII, pentru că ele deja au fost selectate, validate şi antologate de oameni de cultură responsabili şi nu mai pot fi puse la îndoială.
Valoarea lor este pentru posteritate. Vom aminti volumele din care s-a făcut selecţia: Făgăduindu-mă iubirii, Sângele crucii, Pod peste lacrimi, Moşul din leagăn.
Cartea însumează 288 de pagini şi a apărut în condiţii grafice deosebite.
Iar faptul că ea a fost editată într-un număr atât de generos este meritul Jurnalului Naţional şi al directorului acestuia.
Nu putem decât să mulţumim iniţiatorilor şi realizatorului acestui proiect, în urma căruia, ne bucurăm astăzi de versurile prea iubitului frate, Grigore Vieru.
Şi nu putem încheia decât cu versurile testamentare ale Poetului din Blogul personal.
DACĂ N-AR FI IUBIREA, M-AŞ TEME DE VIAŢĂ:
„Dragi feciori, pe-acest pământ,/ Nici eu veşnic nu mai sunt,/ Nu sunt veşnic, voi pleca,/Unde voi mă veţi uita,/ Şi de unde nimenea/ nu s-a mai întors cândva./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat./ M-au pândit jivinele,/ M-a iubit şi binele./ Eu mă duc, copii cuminţi,/ N-am averi să le-mpărţiţi./ Vă las numai visul meu./ Care a trudit din greu./ V-am crescut, v-am ridicat/ Mă pot duce,/ mă pot duce împăcat./ Între voi pe-a vieţii scări,/ să nu fie supărări,/ Că zilele pe pământ/ aşa de puţine sunt./ Şi nu-i alt noroc mai drag/ decât fratele din prag./ V-am crescut, v-am ridicat/ Mă pot duce,/ M pot duce împăcat./ Lângă doină şi izvor/ Nu-i uşor să-ţi fie dor./ Nu-i uşor să fii curat/ Pe pământ înstrăinat./ Vă las dorul cel durut/ Şi nădejdea de la Prut./ V-am crescut, v-am ridicat,/ M pot duce,/ Mă pot duce împăcat.”
CEZARINA ADAMESCU
Schimbarea la Faţă a Domnului pe Tabor, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu