Interviu realizat de Mirela Chindea
Spune-ne te rog, Petru Popescu, de ce crezi că literatura noastră e aşa de puţin digerată şi digerabilă în Occident? Şi ce-i lipseşte ca să fie şi ea "mare"?
Întrebare veche, pe care şi-o punea şi E. Lovinescu. Nu ştiu motivul, dar am observat că nu numai România, dar toate ţările "mici" lipsesc de pe lista notorietăţii de proporţii - în cel mai bun caz, figurează doar sporadic. Care alţi prozatori greci au devenit foarte cunoscuţi după Kazantsakis? Nu ştiu nici unul. Câţi autori suedezi au fost cu adevărat notorii înainte de recenta nebunie (postmortem) despre Stieg Larson? Nu-mi vine niciun nume. Când e vorba de naţii numeric mici, există insule de notorietate, cum e azi Larson, cum a fost Ingmar Bergman acum treizeci de ani, cum a fost filmul românesc acum vreo cinci ani. Există nume individuale, şi uneori curente şi grupări, care cuceresc atenţia criticii internaţionale, iar "lumea" se orientează după atenţia criticilor - cum ar fi izbândit filmul românesc, fără criticii occidentali? Dar atenţia permanentă pentru o naţie anume cred că e influenţată de rangul naţiei în aşa zisa scară mondială. La urma urmei, de ce sunt mai cunoscuţi chinezii decât coreenii, ruşii decât polonezii, americanii decât canadienii? Pentru că naţiile mai mari sunt văzute ca mai importante, şi deci meritând mai mult interes. Caz interesant, Canada. A dat o mulţime de personalităţi artistice despre care nu se ştie că sunt canadieni, pentru că singularitatea de a fi canadian e pusă în umbră de Statele Unite.
În fine, poate e naiv să vrem ca un segment de artă să se afirme naţional. Dacă principiul artei e originalitatea imposibil de duplicat, interesul pentru un artist anume nu trebuie perceput în raport cu naţionalitatea, ci cu originalitatea.
Dacă e să ne întrebăm, îi lipseşte ceva literaturii române? Poate că îi lipseşte o colecţie mai mare de autori cu adevărat controversaţi. Controversa insuflă viaţă, şi modernitate. Eroi şi epoci controversate în istoria României -- grămadă. Sunt reflectate în literatură? Nu prea.
Te-aş ruga să ne povesteşti puţin despre faptul de-a scrie, cum scrii, în ce mod, ce şi cum începi ( laboratorul tău, alchimia ta), unde îţi găseşti subiectele?
Cum îmi găsesc subiectele? Cele mai multe, mă gândeam la ele cel puţin două decenii înainte să scriu prima pagină. Ştiu instinctiv că anumite subiecte le-aş putea scrie azi, şi nu le-aş fi putut scrie mai devreme, chiar dacă visăm la ele. "Fata din Nazaret" am vrut s-o scriu încă de pe vremea lui "Prins". Dar n-aveam nici documentarea, nici maturitatea, nici, nu
mai vorbesc, cadrul înconjurător al unei culturi libere.
În ce fel te simţi legat de Anton Holban, ce înseamnă pentru tine scrierile lui?
Holban, pe care l-am citat frecvent în trecut, era preocupat de moarte, şi oricine scrie despre moarte scrie de fapt despre preţul vieţii.
M-a atras mult la el faptul că era şi romantic şi erotic, e greu să scrii erotic cu gust. Dacă ar fi avut un corp de operă mai substanţial, ar fi fost un şef de şcoală. Din păcate a murit tânăr - presimţirea tulburătoare din "O Moarte Care Nu Dovedeşte Nimic".
Bucureştiul e pentru tine, Petru Popescu un "centru", o matrice, o axis mundi ?
Bucureştiul, despre care am scris all over again şi în "Supleantul", e oraşul meu "odios-iubit." Cea mai interesantă trăsătură a lui sunt bucureştenii înşişi, şi aici, mă mir că sunt aşa de singur, încă, în peisajul prozei române. Constat că sunt singurul prozator care a scris şi scrie despre anii '70 în Bucureşti. Ce să mai zic? Dacă e să te duci în timp înapoi să găseşti Bucureştiul şi bucureştenii, îi găseşti în "Groapa", iar şi mai înainte în "Sfârşit de Veac în Bucureşti". Cam puţină prezenţă pentru un oraş atât de populat şi atât de interesant!
Un alt foarte notabil scriitor al Bucureştiului a fost Petru Dumitriu, dar nici nu se mai vorbeşte de Petru Dumitriu, după cum se vorbeşte foarte puţin, la punctul opus al poziţiei politice, despre Mihail Sebastian. Dacă acestor mari nume nu le facem noi reclamă, ce aşteptăm de la conştiinţa internaţională?
În fine, nu există decât un răspuns valabil, la asemenea întrebări : înapoi la scris!
Mulţumesc Mirelei Chindea. Cititorilor, mereu al vostru.
Petru Popescu
N.B. Material realizat în iulie 2011, duplex California, Beverly Hills –Italia, Udine ( Tarcento).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu